În numãrul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Sãgeata si tinta în care porneam de la întrebarea: ce urmeazã dupã epoca limbajului? Observam cã preocuparea excesivã a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bãnui o întreagã filozofie) nu îsi are corespondentul într-o sporire proportionalã a întelegerii, a capacitãtii noastre de comunicare. Ne rãtãcim într-un univers caracterizat de inflatia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferintã. Oglinda a fost spartã. Sau este într-o perpetuã agonie pînã la sfîrsitul lumii.
Un sentiment de panicã se insinueazã totusi, o alarmã interioarã, ca în fata unui dezastru anuntat si inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv sã vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominantei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, stiintific psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, rãzboaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au fãcut farmecul epistemelor de la Renastere si Luminism încoace. De aceea si privirea noastrã, obligatoriu retro-spectivã, se vede îndreptatã vertical, încearcã sã se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Si fortele interne ale limbajului ne cãlãuzesc spre o regãsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învãta sã dialogheze (si) între ele. Agonia (lupta) internã si lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai putin importante. Impasul evident în care se aflã limbajul matematic si cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent si mai important decît realul, recenta descifrare integralã a genomului uman (acest enorm dictionar cu ajutorul cãruia vom învãta probabil destul de curînd sã facem si fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trãiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, cãci despre trãire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superioritãtii indiscutabile a "limbajului stiintific", a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare sã fie în amurg.. Socotite pînã mai an periferice, iesite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îsi recîstigã dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea "genurilor". Limbajul îsi redescoperã bucuria originarã de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogãtia fãrã de seamãn a referintelor, impactul transcendental.
Fãrã contact în absolut, orice limbaj se desemantizeazã, îsi pierde în timp referintele, nu mai are substantã vitalã. Avem o zicere în limba românã: a vorbi cu miez. Bineînteles, o splendidã imagine poeticã. "Cojile" si "miezul" vorbirii, ce hermeneuticã plinã de semnificatii majore poate fi construitã pornind de la aceastã pereche! A vorbi cu miez înseamnã în primul rînd cã miezul existã. Dupã ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd sã epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la conditia sa de sãgeatã care trebuie sã strãpungã vãlul, sã spargã crusta , sã fie direct, sã poarte cu sine toatã încordarea arcasului, sã lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adicã, în final, a (mãcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum cã, fãrã transcendentã, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugãciune, forma absolutã a comunicãrii. Tocmai pentru cã proiecteazã Rãspunsul pe o altã curbã a existentei.
Marca scrisului era pînã recent o anume întîrziere, fatã de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildã, farmecul discret si desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depãsind cu mult ceea ce au visat marii conducãtori ai unor pãrti din pãmînt "între hotarele cãrora soarele nu apunea niciodatã") scrisul îsi schimbã, pentru prima oarã de la inventia tiparului, functiile si regimul ontologic. El devine o "realitate" cvasiinstantanee, defazarea fatã de "oralitate" dispare, cuvîntul capãtã un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor si Evanghelistilor scrisul era o îndeletnicire secretã, sacrã, însemna a detine o incredibilã Putere, poate cea mai importantã dintre toate. Îsi redescoperã el acum ceva din aceastã pierdutã putere? Într-o lume secularizatã sigur cã nu mai poate fi vorba despre sacralizare, desi o mitologie a Internetului existã cu sigurantã. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renãscut surprinzãtor în persoana navigatorului fatã de profanul care-l priveste cu uimire pianotînd cu o misterioasã gratie pe claviatura care-l transportã instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toatã lumea are senzatia cã înoatã într-o apã tulbure, viitorul nu mai are pertinentã, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar aceastã mahmurealã globalã îsi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtã vreme aveam un limbaj dominant, el era o cãlãuzã, oferea o certitudine. Cînd totul ne pãrãsea (vezi Iov, Ecclesiastul, noaptea din grãdina Ghetsemani, dar si mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacã la Shakespeare si Kafka) ne rãmînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscutã Elegie nichitianã) imediat de "materialitatea" cuvintelor. Se nãsteau Plîngeri, Rugãciuni, Imprecatii profetice. Stiinta a crezut o vreme cã poate suplini fãrã probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptã ireversibil spre Centru, stiinta profanã este un domeniu al marginilor, ea tinde constant sã lãrgeascã niste frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapã cel mai adesea. Stiinta se construieste pe o continuã confruntare cu limitele. Si a venit un moment al "rupturii epistemologice" în care - filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi - au descoperit cã, dincolo de o anume limitã, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însusi (vezi teorema lui Gõdel), trebuie sã se întoarcã spre centru, ceea ce echivaleazã cu o radicalã transformare a limbajului.
Agonia referentialitãtii pare a se apropia de sfîrsit. Oglinda spartã odatã cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusã din bucãti si ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru cã mã transformã instantaneu dintr-o simplã gîndire care constatã un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenta mea si - poate - din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, si pentru cã nu (se) mai comunicã. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credintã. Pentru cã Dumnezeu trebuie mai întîi sã se vesteascã, el nu poate fi vãzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeste. Mai tîrziu si scrie: "Cînd a isprãvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele douã table ale mãrturiei, table de piatrã, scrise cu degetul lui Dumnezeu" (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez si a scrie în piatrã joacã toatã filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui stiute si nestiute.
Într-o lume coruptã, cãzutã în istorie, limbajul este singurul care îsi mai pune problema adevãrului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacã, precum într-o poveste japonezã, a fost nevoit sã ia cele mai diferite înfãtisãri si sã treacã.prin cele mai grele încercãri. Cine detine limbajul, se stie de mult, detine puterea. De aceea proliferarea bacterianã a limbajelor a dus la o nesãnãtoasã fãrîmitare a puterii, în cele din urmã la scãderea ei, desi pentru noi ea apare ca infinit mai apãsãtoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireste, o gîndire fondatã pe adevãruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar vointa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabã, gazos; el tinde sã ocupe instantaneu tot spatiul care-i stã la dispozitie) Mã întreb dacã medievala ipotezã a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privitã dintr-un punct de vedere "stiintific" tocmai aceastã tendintã infinit expansivã a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupati (prea - ocupati) de jocul infinit dintre ele, atenti doar la spectacolul autoreflexivitãtii, am pierdut tocmai spectacolul celãlalt, simplu si mãret al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere sã jertfim vitelul cel gras. Sã reflectãm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele "de acasã". Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rãtãciri care dã sens lui Acasã. Modernitatea (care cunoaste dupã mine douã etape: prima continînd Renasterea si Luminismul, a doua Romantismul si urmasii sãi) se sfîrseste odatã cu al doilea rãzboi mondial care (prin Soah si comunism, eritierii sãi istorici) a schimbat fundamental ceea ce stiam si gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odatã cu învãtãmintele acestei asteptãri a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cãrora le schimbã statutul, renuntînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificatie politicã (nici mãcar în primul rînd politicã), ci si una estetic - literarã. Scriu fãrã granite, fãrã sã fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrãgãtoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrsit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferã un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui "unitate" originarã. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugãciuni intraductibile. O mare si obositoare pace se lasã peste omenire. Noi, singuri pe scenã dar spectatori, asistãm la acest timp al unei noi cunoasteri. Niciodatã omul nu a fost mai pasiv si mai agitat. Tot mai multe pare cã i se întîmplã dar el face tot mai putine. Se schimbã raporturile dintre interioritate si exterioritate. Prioritãtile sînt altele, noi nu ne mai gãsim locul. Ce rol mai are în toatã aceastã polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmã. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în pãstrarea logo-diversitãtii (dacã mi se îngãduie acest calc). Mitul oglinzii îi apartine în întregime. Se pare cã ea a cîstigat pînã la urmã surda sau violenta bãtãlie. Este agonia învingãtorilor. Limitele formalizãrii au fost atinse, biografia individului a rãmas în modul cel mai firesc mai bogatã.