ARS AMANDI

Ciudatã soartã, din punct de vedere cultural, a mai avut si ceea ce a fost numit "Grupul de la Pãltinis"! Judecat prea adesea "la global", ca o miscare sau un curent ideologic (desi nu este asa ceva), în ciuda faptului cã cei care-i sînt îndeobste arondati sînt personalitãti accentuate, suficient de diferite pentru a nu îngãdui înregimentarea sub aceleasi stindarde, plasat în planuri de discutie (politice, ideologice) care nu-i sînt nici specifice nici favorabile, acuzat din mai multe pãrti de "izolationism" (în mod straniu, unii îi reproseazã "nationalismul", altii, dimpotrivã, "cosmopolitismul"), de un fel de boicotare a istoriei de care s-ar fi molipsit de la magistrul Noica, iatã cã personajele principale din sfidãtorul JURNAL DE LA PÃLTINIS s-au situat dupã l990 într-o directie a prezentei publice care contrazice atît de vãdit apetentele maestrului, încît nu se poate sã nu ne dea de gîndit. Gabriel Liiceanu vorbeste direct în cartea care face subiectul acestor însemnãri de sentimentul unei trãdãri. Dacã nu cumva este în aceastã viclenie a istoriei un subtil avertisment cã noi nu citim cum trebuie opera lui Noica. Sau, cum ar fi spus el, nu i-am înteles bine lectia. Vehementa sa împotriva celor care devin "valeti ai istoriei" pare sã le fi oferit discipolilor, atît de diferiti temperamental si chiar intelectual, tocmai un backgrund foarte solid pentru a face, atunci cînd s-a ivit prilejul, fiecare în felul sãu, istorie. Ce dezamãgit ar fi fost gînditorul de la Pãltinis! Ce sansã pentru noi! "Haina croitã de Noica în vremuri normale, oarecum dintr-un soi de întelepciune stoicã menitã sã-i rezolve ecuatia vietii sale, se dovedea a fi acum, într-un dezastru al istoriei, nespus de functionalã pentru vietile multora. ~mbrãcînd aceastã hainã, cîtiva dintre noi am cunoscut fericirea si, în mãsura în care aveam senzatia cã evdaserãm din sistemul controlului total, am fost deopotrivã liberi..." Dar tocmai o discutie în acest plan as vrea sã evit în acest excurs. Tocmai pentru cã, obsedati de raportarea la istorie, fanii ori criticii "Scolii de la Pãltinis" au omis un "amãnunt" esential: toti cei care au trecut prin aceastã scoalã (subliniez într-adins cuvîntul) sînt niste exceptionali mînuitori ai limbii române! Supãrati pe antiliteraturismul lui Noica, scriitorii nostri "de profesie" (y compris criticii literari) s-au fãcut a nu bãga în seamã aceastã trãsãturã evidentã.
Nu întîmplãtor, într-un recent interviu din revista 22, Monica Lovinescu insista tocmai pe calitãtile de prozator ale lui Gabriel Liiceanu, pe care cartea de fatã le exprimã poate cel mai bine. Prozator, as spune, în sensul clasic al cuvîntului. Pentru cã, atît sentimentul de la care pleacã autorul: admiratia, cît si tehnica atît de dificilã a portretului sînt, în esenta lor, la Liiceanu rodul lecturilor din marii istorici-scriitori ai antichitãtii si nu numai. Poate cã tocmai aici trebuie perceputã marea surprizã pe care a adus-o aceastã carte. Monica Lovinescu vorbea în interviul citat de o surprizã comparabilã cu aceea provocatã la timpul respectiv de JURNALUL DE LA PÃLTINIS. Numai cã, dacã atunci cartea a stîrnit o avalansã de comentarii, cea de acum a trecut abia semnalatã, socotitã pesemne un simplu act de complezentã în care un autor îsi strînge între coperti cîteva texte ocazionale în care-si congratuleazã amicii. Nimic mai fals. Explicatiile acestei receptãri distorsionate sînt multe, dar nu aici este locul lor. Textele lui Liiceanu au mereu o mizã care le transcende continutul. Ca si Cioran, el este un moralist care vede mereu dincolo de omul ca individ, ideea în care acesta este prins. Cei care au citit în Liiceanu doar un heideggerian pierdut în abstractiuni incomprehensibile sau, dimpotrivã, doar incomodul personaj public, incapabil de compromisuri si spunînd mereu lucruri neplãcute multora, vor fi fi fost deopotrivã surprinsi de cãldura care rãzbate din paginile acestei cãrti. Cine a vãzut -superficial - în Liiceanu doar un încruntat, un justitiar cu severitãti inchizitoriale, poate fi socat de patetismul necenzurat al multor pagini din aceastã carte cu prieteni. A fost, din nou, comparatã cu Exercitiile cioraniene de admiratie. Este, totusi, vorba de altceva, si eu as pune-o în relatie mai degrabã cu mult mai celebrul (în sensul zgomotului public pe care l-a stîrnit la aparitie) APEL CÃTRE LICHELE, cu care formeazã, mi se pare, un indestructibil diptic. Recitind acum celebrul text care a stîrnit atîta vîlvã la timpul sãu, mi-a sãrit în ochi o evidentã care-mi scãpase la timpul respectiv: de acum aproape folclorizatul îndemn, datat 30 decembrie 1989, are abia o paginã si un sfert. Impactul pe care el l-a avut (fireste, nu asupra lichelelor, nu cunosc nici una care sã fi dat ascultare pateticului manifest) este el însusi o dovadã oblicã despre forta cu care Liiceanu îsi încarcã fraza. Cine are capacitatea de a stãpîni cu egalã încordare ambele energii ale discursului: cea vitriolant acuzatoare (cine nu îsi aminteste de efectiv nãucitoarea hermeneuticã a mizeriei noastre din Meditatie despre gunoaie?) ca si cea generos laudativã, acela este cu sigurantã un exceptional prozator.
Ceea ce este sublim estetic si moral în esenta admiratiei, este cã ea se poate însela. Ea functioneazã dupã un sistem de generozitate nesuspicioasã, (admiratia lipseste complet în ceea ce a fost numit era suspiciunii) distribuindu-se cu o încîntare si o bucurie despre care Sfintii Pãrinti au scris în analiza iubirii crestine. De pildã, autorul nu a selectat în aceastã carte (si poate cã rãu a fãcut) acel portret ditirambic pe care l-a fãcut la un moment dat lui George Pruteanu. Se va fi înselat, desigur, dar dezamãgirea aceasta ascunde în ea tocmai acea dozã de naivitate fãrã de care admiratia nu existã, cãpãtînd un imposibil damf de troc. Nu curajul îi lipseste lui Liiceanu, dovadã cã volumul începe cu textul care i-a adus atîtea necazuri si a fost atît de mult rãstãlmãcit: Sebastian, mon frere. De altfel, din cele zece "discursuri îndrãgostite" care alcãtuiesc cartea, sapte sînt dedicate unor oameni apropiati ( Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Andrei Plesu, Horia Bernea) si trei unor "idei" (o splendidã hermeneuticã a sãrutului, pornind de la o scenã din Romeo si Julieta, o evocare a felului în care s-a petrecut lansarea Lexiconului negru. Unelte ale represiunii comuniste în apropierea coloniei de muncã de la Canal numitã atunci Peninsula, si o meditatie finalã despre Carte). ~n societatea noastrã de azi, pe care o resimtim tot mai dureros ca fiind una a tuturor dezbinãrilor si sperantelor înselate, Liiceanu se depãrteazã din nou de imperativul nicasian al Operei pentru a ne oferi un exemplu pe care unii l-ar putea considera frivol de posibilitate a admiratiei, a prieteniei. "Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare în parte sã nu regretãm cã sîntem reprezintã, chit cã o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajutã sã trecem prin viatã. Fiecare om face fatã la ce i se întîmplã pentru cã este protejat în felul acesta.s...t Dacã ura celorlalti - covîrsitoare uneori -, invidia lor, mîrsãvia lor sînt neputincioase este pentru cã existã cîtiva oameni pe care îi iubim pînã la capãt" - spune autorul în textul de pe ultima copertã. De luat aminte!
Ca filozof, sã publici o carte cu titlul Declaratie de iubire, trebuie sã scontezi pe o undã de soc puternicã în rîndurile cititorilor. Dar prin tonul scrierii, nu numai prin continut, filozoful este mult mai aproape de liniile de gîndire ale post-modernitãtii (dacã frivolitatea unei astfel de clasificãri ar avea realmente vreo importantã, eu cred cã nu are) decît nu stiu ce vehementi sustinãtori ai ei. Provocate de împrejurãri diferite, textele sînt legate de aceastã "iubire dusã pînã la capãt". Stilistic, lauda este mult mai dificilã decît injuria (de unde inflatia de "pamflete" si texte inflamate din scrisul românesc actual). Este vorba, probabil, si de un fel de autocenzurã provocatã de o presiune colectivã; ne-am pierdut, cum spunea în interviul citat la început Monica Lovinescu, capacitatea de a admira. Sau, cel putin, de a ne exprima public aceastã admiratie, ca si cum ar fi vorba dspre ceva rusinos. Liiceanu sfideazã deopotrivã ambele prejudecãti: cea stilisticã (oferindu-ne un model clasic, de studiat în scoalã, al artei portretului) cît si cea psihologicã. Gestul lui mi se pare încã mai important decît continutul. Cartea contrariazã obisnuintele culturale autohtone. ~n termenii Jurnalului pãltinisean avem de-a face cu un (alt) scenariu paidetic. Sînt exercitii asupra verbului a învãta, asa cum se conjugã el la vîrste cînd omul este "terminat", cînd si-a încheiat formarea si se pare cã nimic nu-l mai poate schimba, "întîlniri admirabile", cum le-a numit un alt filozof. De acum importantã devine un fel de cunoastere de tip socratic, în care prezenta celuilalt este elementul esential, mai important decît orice discurs.
Altfel, registrele în care sînt compuse textele sînt suficient de diferite pentru a ne feri de monotonie. Capitolul cel mai patetic (folosesc epitetul într-un sens perfect elogios) dar si fundamental pentru o viitoare istorie a culturii române postbelice este cel despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. "Cu cît mai deosebitã este calitatea oamenilor din care e alcãtuit edificiul nostru afectiv, cu atît mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viatã. Dacã uneori mi se întîmplã sã mã simt invulnerabil este pentru cã în cîteva rînduri - si acesta a fost si cazul Monicãi Lovinescu si al lui Virgil Ierunca - am ajuns, prin altul, la capãtul fiintei mele. ~n toate aceste cazuri stii cã e în joc ceva care nu se dezminte, cã indiferent ce s-ar întîmpla îl vei avea pe celãlalt egal cu el în fata ta. Or, tocmai asta îti dã garantia de continuitate a lumii într-o formã suportabilã". (p.85) Retineti: a ajunge prin altul pînã la capãtul fiintei tale, nu este aceasta o splendidã definitie a comuniunii? Capitolele despre Noica sau Cioran au pagini mai accentuat "filozofice" (ghilimele vor sã marcheze doar o anumitã inadecvare în context a termenului si apropierea autorului de jargonul de specialitate). "El sNoicat recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul si ideea sînt forme de leac, si nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic (o afirmatie din nou extrem de curajoasã, de "incorectã politic" n.m.), nu metafizic: el vizezã mîntuirea prin 1pãtrunderea spiritului în carne1. Iar aceastã pãtrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viata nu se lasã îmbrãtisatã pentru totdeauna de o idee. Nu existã instalare în spirit (s.a.), asa cum nu existã instalare în sfintenie. Filozofia este o rugãciune pe care o murmuri toatã viata". (p.62). Paginile despre Cioran se apropie uneori de notatia jurnalierã, vorbind tocmai despre moartea celui care a scris toatã viata despre moarte. "Atît de tare e împlîntatã tema mortii în scrisul lui Cioran, încît atunci cînd vrem sã aflãm cum a sfîrsit Cioran, s-ar pãrea cã nu punem o simplã întrebare biograficã, ci mai degrabã cã vrem sã aflãm cum s-a încheiat opera lui". (p.47) Citatele s-ar putea multiplica, dar, în limitele spatiului cred cã ele sînt suficiente pentru a ilustra ipotezele acestor însemnãri. Totusi, nu se poate trece în nici un fel peste foarte bogatul material iconografic, el însusi un fel de text paralel, despre a cãrui importantã ar trebui scris un eseu special. Ochiul se plimbã si se bucurã de aceste chipuri (nu sîntem cu totii întru-chipãri?) care-si impun si pentru noi o plinã de învãtãminte familiaritate. Imaginea este la fel de importantã ca si textul.
"Dacã am plîns, auzind vestea mortii sale, este pentru cã mi se fãcuse dor de el pe mãsura acestei definitve absente care-si începea de acum istoria ei în mine" - mãrturiseste filozoful la moartea extraordinarului prieten Horia Bernea. Despre felul cum plîng filozofii este vorba, în fond, în aceastã atît de luminoasã carte. Sîntem obisnuiti a-i considera doar în cãutarea unor certitudini rationale, epistemologice. Liiceanu vorbeste undeva în carte despre nevoia unor certitudini afective. Despre asemenea certitudini ne împãrãtãsesc toate cele zece eseuri ale cãrtii.

6 mai 2002