CE CITESC SCRIITORII?

Sursologia de scoalã veche ne învãta cã lectura trebuie sã fie totdeauna palimpsesticã; textul se prezintã ca o succesiune de straturi, de pre-texte prelucrate de scriitor mai mult sau mai putin la vedere. Devine astfel obligatorie recunoasterea "izvoarelor", cãrãmizile motivice sau tematice din care este construit textul cel "nou". Postmodernismul a transformat chiar aceastã viziune într-un spectacol ludic. Acest mod de a întelege literatura aduce însã în prim-plan o întrebare: ce citeste scriitorul?
S-a afirmat, si chiar existã o bibliografie a chestiunii, cã în perioada comunistã cultura noastrã a fost literaturocentricã. Amputatã de regiuni întregi ale stiintelor umane (sociologie, psihologie, filozofie, antropolgie, politologie, teologie etc.), ca si inexistente în spatiul public, dincolo de meterezele unor institute de cercetare mai mult sau mai putin fantomatice, cultura s-a "estetizat", transformînd literatura într-o sup(ap)ã în care încãpea totul si prin care se descãrcau tensiuni lãuntrice altfel periculoase. Dupã 1990 situatia s-a schimbat, si ea meritã o privire mai apropiatã. ~ntr-adevãr, oare ce citeste scriitorul român de azi? Mã voi referi la un personaj generic, în general dintre cei "clasicizati" în utimele decenii, cei mai tineri au deja o altã formatie si un alt weltanschauung. As observa cã scritorul postdecembrist trãieste într-o dublã inadecvare: fatã de publicul sãu (pe care si-l închipuie total eronat ca fiind acelasi cu cel dinainte de "marea rupturã", si-i reproseazã ingratitudinea pentru cã l-a trãdat pentru televiziune, manele si alte "loasiruri" superficiale) si fatã de noua configuratie a spatiului cultural. Conflictul dintre "postmodernistii" recenti si generatia status-quo-ului saizecist nu este numai o luptã pentru status, ci si una de localizare în interiorul spatiului cultural. Este uneori deprimant sã constati, de pildã, subtirimea referintelor filozofice la criticii nostri literari. Exemplu: felul în care au fost receptate si comentate la vremea lor cãrtile lui Noica, analizat nu de "filozofi" ci de literatii uluiti de "antiliteraturismul" gînditorului de la Pãltinis. Este, poate, aici si explicatia principalã pentru care filozoful a devenit aderata oaie neagrã a tinerilor furiosi, obsedati de corectitudinea politicã.M-am întrebat adsea dacã scriitorul român de azi si-a schimbat habitudinile de lecturã, acum, cînd abundenta bibliograficã ne îneacã. Pentru cã, lãsînd de-o parte cele cîteva exceptii inevitabile, n-am observat, cum credeam firesc, o schimbare radicalã. El citeste numai literaturã (bunã si multã) si atît. Este suficient? Cred cã nu. El se vrea în continuare far, lider de opinie, maestru gînditor, cãlãuzã, paznicul marilor valori ale natiei. Dispretuind, în numele talentului sãu pe "specialisti. Dar cît de subtiri îi sunt, vai, argumentele! Este cunoscut, de pildã, cazul unui moralist, adevãratã vedetã media, solicitat de toate televiziunile, care-si dã cu pãrerea în toate chestiunile actualitãtii: de la rãzboiul din Iugoslavia la manualele alternative si la atentatele din New York, dar care nu apeleazã niciodatã la argumentele stiintei politice ci la persuasive si ineficiente parabole mitologice. Pus în fata unui politolog de profesie, într-o dezbatere, rãspunde la argumentele celuilalt cu un "...da, dar". Dar convinge.
Diagnosticul rãutãcios pe care-l dau este cã scriitorul nostru din generatia clasicizatã refuzã pur si simplu sã citeascã econonmie, imagologie, istoria mentalitãtilor, politologie, sociologie... socotind pesemne cã i-ar fi dãunãtoare stilului si talentului sãu. Ce studiu fascinant s-ar putea face cercetînd statistic receptarea pe care-au avut-o în presa culturalã de exemplu: cãrtile din colectia Societatea civilã de la editura Humanitas, traducerile din Deleuse, Vattimo, Finkielkraut, Lavelle, Lyotard, Ricoeur, Heidegger, Bourdieu, Bruckner, Foucault, Kojeve, Derrida, Lipovetsky, Rorty, Baudrillard, Jung, Freud, B.H.Levy, Glucksman, etc.,etc.! Dincolo de cîte o recenzie la momentul aparitiei, astfel de cãrti au trecut fãrã sã lase nici o urmã serioasã în spatiul nostru inteligent. Nu luati, desigur, lista de mai sus decît ca o mostrã, repet cã o analizã bibliograficã exhaustivã ar fi foarte grãitoare pentru o anume mentalitate remanentã. Ca sã mai dau un ultim exemplu,mã întreb dacã scandalul stîrnit în jurul Omului recent al luil H.-R.Patapievici nu are, dincolo de aspectele de continut filozofic, si un subtext bibliografic, într-atît este de necomunã (si incomodã) bibliografia pe care el o pune în joc.
Dincolo de multe dificultãti de adaptare, peste care nu putem spune deloc c-ar fi trecut cu bine, autorele autohton are si de traversat acest spatiu al unor lecturi recuperatoare. Asta îl va ajuta sã renunte la paseismul gratios si sã-si înteleagã mai bine contemporanii. {i aceste noi obisnuinte de lecturã îi vor reda mai devreme sau mai tîrziu si gustul adevãratei dezbateri intelectuale si functia socialã preeminentã la care viseazã atît si pe care se pare acum cã si-a pierdut-o defintiv.

9 aprilie 2002