LA COADÃ LA DEZASTRE
Scriu, adicã stau la coadã la dezastre. Fãrã
ele, pagina ar rãmâne albã. Si în
toate povestile, de la cãderea Troiei la spulberarea
orasului Macondo, de la Cartagina la Hirosima, de la
Ghilgames la Hamlet, de la Oedip la Mâskin, nu
cãutãm altceva. Iar scriitura este cu atât
mai sugestivã, cu atât dezastrul este mai spectaculos.
Sã ne bucurãm, deci, ca Zorba. Dar câte dintre
scriiturile lumii ne învatã sã dansãm
la poalele vulcanului? O, pasã, secol XX, cât
de darnic ai fost cu noi într-aceste apologii trãite
si scrise, scrise si trãite (ce a fost mai întâi?)
ale distrugerii universale! Aproape nu mai putem supravietui
fãrã ele. Presa, televiziunea, le vâneazã
cotidian si ni le furnizeazã calde la micul dejun,
unde le consumãm cât sunt încã proaspete.
Si repede, pentru cã nu se stie ce va mai interveni,
nu avem prea mult timp de comentarii. Literatura hipermimeticã
a transformat realitatea într-un text secund (ca ordine)
si secundar (ca importantã) pe care-l descifrãm
doar prin raportare la textul prim care este, de fapt, cel imaginar
al literaturii. Cu adevãrat "s-a întors masina
lumii"! Experientele cele mai personale capãtã
si ele aceeasi configuratie. Îsi construiesc
propriul univers concentrationar, atunci când istoria
ne-a ferit de unul dintre cele reale. Suntem realmente bântuiti.
Le numim fantasme, dar sunt realitãti psihice si
existentiale dincolo de care aproape nu mai este de imaginat
literatura. Nu mai are cãutare? Mã închid
în închisoarea mea particularã de litere, mai
întâi aproape în joacã, o timidã
încercare, sã vãd cum e, apoi
e prea
târziu, nu mai am scãpare, lacãtele au pocnit
deja, peretii sintaxei s-au înãltat brusc
inaccesibili, sunt condamnat pe viatã.
Scriitorii nu trãiesc dezastrele, ei le inventeazã.
Avea dreptate acela care a spus cã rãzboiul Troiei
n-a avut loc decât în mintea lui Homer. Este o nepermisã
relativizare? Sunt culpabil? Întrebãrile acestea
în cascadã sunt ele însele semnele dezastrului.
Dar parcã nici o certitudine nu este mai departe de pacea
începuturilor decât vãicãreala în
care s-a transformat literatura ultimelor douã secole.
"Scriiturã a dezastrului", ea nu îsi
mai propune nici o functie soteriologicã. În
cel mai bun caz, una purgativã, defulatorie si atât.
Mi se pare enorm de putin. Pe cât de greu de tradus
în scriiturã. La ce bun, atunci, scriitorii într-o
epocã istoricã în care imaginatia dezastrelor
a fost cu mult depãsitã de realitate? Sau a
fost anticipatã? Este greu de hotãrât. "L'écriture
du désastre" si-a schimbat sensul în a
doua jumãtate a secolului XX. Se reinventeazã o
nouã responsabilitate fatã de cuvânt.
Ideologiile nu sunt altceva decât cimitire ale limbajului.
Cosciuge uriase, piramide ale limbajului care se întepeneste,
mortificat, dând iluzia perenitãtii. Sfârsitul
clamat al ideologiilor înseamnã eliberarea limbajului,
redefinirea artei, finalizarea fãrã scop a esteticului
într-un scepticism absolut; arta nu poate schimba nimic
dar poate distruge totul. Paradox asupra cãruia cuvintele
întârzie pânã la completa scuturare de
sine. Neputând exista limbaj neaservit, ne întrebãm
mereu: cui? Si tot scormonim în interiorul lui, încãrcãm
cu sens si lungile intervale de tãcere, pentru a construi
o ipotezã de Sens din totalul acestor plinuri si goluri
mereu partiale. O mânã de nostalgici mai stiu
despre o literaturã care credea în sens, îl
reproducea cu fidelã constiinciozitate, nu îl
provoca, îl respecta. Era o literaturã fãrã
goluri, chiar dacã nici ei nu-i lipsea viziunea catastrofelor.
Mai mult chiar, aceastã literaturã a inventat tragicul
si este chiar singura care este cu adevãrat tragicã,
fãrã contaminãri.
Sar din nou în timpul prezent. Mã opresc în
fata inventiei, a fictiunii, a jocului suveran
de cuvinte. La atât ne-am redus. Imagini. Imagineazã-ti!
Nietzsche scriind despre putere si despre nihilism. O întemeiere
a scriiturii pe o contestare a tuturor valorilor. Ignorând
suveran o contradictie în termeni, în mãsura
în care scriitura este prima valoare ontologicã.
Desfãsurarea unui gând pânã la
capãtul lui se shimbã în fondul iluminãrii.
Contemporani cu toate dezastrele, ne consolãm cã
ele pot fi citite. De ce salvãm dezastrele de uitare? Ca
pe o comoarã. Fãrã rest. Scriu fãrã
sã realizez întemeierea peste timp a unui destructiv
reminiscent. M-a fascinat întotdeauna forta de seism
a cuvintelor (cel putin tot atât ca si forta
lor ziditoare), dar mai ales fascinatia pe care aceastã
fortã o exercitã asupra oamenilor. Ei sunt
atât de mândri de a-si arunca unii altora aceste
focoase nucleare neamorsate! Mã gândesc la explicatia
ultimã a Turnului Babel: poate cã blestemul care
l-a dãrâmat consta tocmai în a face cuvintele
sã-si acumuleze prin timp toate nenorocirile pe care
le-au comis. Sã devinã din ce în ce mai periculoase,
pe mãsurã ce rãspunderea noastrã fatã
de ele scãdea exponential. Ne întâlnim
aici cu un interesant paradox: în vremurile "mentalitãtii
mitice", pe când oamenii chiar credeau în forta
energeticã a cuvintelor, acestea erau mult mai "blânde",
acumulaserã în semantica lor doar o infimã
cantitate de rãutate. Pe când în vremile noastre
pozitiviste si non-metafizice, usurinta cu care
logosul dãrâmã este atât de mare, încât
ea trece ca si neobservatã. Pânã si
ruinele noastre au ajuns metafizice, inefabile, inobservabile,
chiar si cele cutremurãtoare, de la cutare oras
distrus de un rãzboi inter-tribal pânã la
turnurile Gemenii, toate au un aer supra-realist, ele ne sunt
transmise în direct si tocmai de aceea nu au pic de
realitate. Cuvintele au devenit suficient de puternice încât
sã fagociteze complet realitatea. Si cine este mai
pretios general prizonier în lagãrul cuvintelor,
dacã nu scriitorul? Singurul responsabil de uzura si
de puterea uzurpatoare a cuvintelor fatã de realitate.
Stau la coadã la dezastre. Nici un fel de literaturã,
nici mãcar critica literarã nu pare a se mai putea
naste în afara unui continut cioranian de disperare.
Ceea ce o face de la început prea legatã de un anume
continut psihologic si mai putin de inspectia
severã a luciditãtii. Chiar dacã, dupã
Camil Petrescu, luciditatea era cea care provoca dezastrele. Impresie
absolut falsã, ea doar le face vizibile în nesfârsite
discursuri. Nu existã apocalipse dincolo sau dincoace de
cuvinte. Ci numai în interiorul lor. Trebuie sã învãtãm
cum se transportã aceste corpuri radioactive. Nu trece
în cuvânt decât ceea ce îmi marcheazã
defavorabil destinul. Numai de acolo apare Povestea. Scriu, ca
si când as urla, cum zice cineva. Indiferent de
cine mã aude, indiferent dacã mã aude cineva.
Fiindcã, pe cât este de mare aglomeratia la
scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât este de coplesitoare
tãcerea celor care ar trebui sã citeascã
aceste cuvinte. Nimeni nu este dispus sã le ia în
serios. Sunt numai cuvinte. Atât si nimic mai mult.
Paradoxul de a încerca sã dai strãlucire sfârsitului
prin cuvinte lustruite, pentru a-i face pe ceilalti sã-l
vadã. Nu stiu, pânã la urmã, dacã
eu sunt cauza, provocatorul, dacã numai îl difuzez
spre cei ce nu stiu sã vadã, dacã îl
pot combate sau preveni prin bietele mele cuvinte. Pot fi toate
acestea, si încã multe pe deasupra. De aceea
rãspunderea scriitorilor a devenit atât de disproportionatã,
ei par mai vinovati decât fãptuitorii directi.
Scriu si mi-am lãsat deja rând. Undeva, precis,
"se dã" un dezastru. Pâine caldã
pentru pagina de mâine. Din care eu si cititorul ne
vom împãrtãsi frãteste,
muscând din pãrti diferite. Iar în
timpul cinei noastre de tainã ruinele din jur se vor ridica
spre soare, râzând
|