O ÎNTREGIRE BIBLIOGRAFICÃ

"Acesta e un popor trist. Mi-a spus-o odatã un prieten portughez, dar n-am vrut s-o cred. Cu cât îi cunosc mai bine cu atât mã conving cã saudade nu e o inventie a Coimbrei, a poetilor si a cãlãtorilor romantici. Portughezii n-au expansiunea meridionalilor, n-au nici un fel de vehementã, nici un strigãt izbucnit din prea plin. […]. Sunt melancolici, zâmbesc întruna, pierduti, sunt afabili ca toti acei care poartã cu ei o tristete nelãmuritã, fãrã motiv". (MEMORII, editia Humanitas, 1991, vol.II, p.78)

Discutia cazului Mircea Eliade este departe de a se fi stins la noi, fie si la modul mai frivol al publicisticii. De aceea este de salutat aparitia unei cãrti a lui Eliade pânã acum inaccesibilã cititorului obisnuit în afara rarei editii originare din 1942. Este vorba despre Salazar si revolutia portughezã, apãrutã initial la Editura Gorjan. Numai cã… destinul editorial al lui Mircea Eliade în România este plin de meandre: însãsi aceastã binevenitã întregire bibliograficã pune probleme. Ea a apãrut acum la o editurã obscurã, Scara, (de altfel cu o superficialã "îngrijire" de editie si multe greseli de tipar). Din câte citim însã într-o listã de aparitii ale editurii, gãsim Pentru legionari al lui Corneliu Zelea Codreanu, pe Constantin Papanace si multe volume de teologie ortodoxã. În actualul context în care este receptatã personalitatea lui Eliade nu se putea o apropiere mai nefericitã si recunosc cã as fi preferat o aparitie filologic serioasã în seria de la Humanitas, cu un studiu temeinic al lui Handoca etc. Asa… ne rãmâne textul deloc neimportant pentru întelegerea tânãrului Eliade, a filozofiei liderului tulburatei Generatii '27.
Interesul publicului nostru pentru Portugalia fiind minim, cartea poate fi cititã si pentru valoarea ei strict informativã. Vom avea astfel imaginea unei istorii neasteptat de agitate, de instabile, plinã shakespeare-ian de crime si rãsturnãri politice, revolutii si tragedii. Dar fireste cã noi vom citi aceastã carte în primul rând pentru Eliade. Pentru acel Eliade atât de controversat care îsi etaleazã aici obsesiile cu fervoarea din publicisticã. Temele principale ale cãrtii le gãsim enuntate încã din Prefatã: "este posibilã o revolutie spiritualã?", credinta cã existã un "destin istoric" al popoarelor, ce poate fi împlinit numai printr-o "revolutie moralã si politicã". Politic regãsim pretutindeni în carte neîncrederea în democratia parlamentarã, speranta într-o "formã crestinã a totalitarismului", viziunea unui sistem politic în care importantã sã fie persoana, nu individul, un sistem bazat pe iubire, în sens crestin, valoarea soteriologicã a sacrificiului tinerilor, generatia care trebuie sã rãscumpere. Moral, se prevede înlocuirea "cetãteanului" cu "familia", "nucleu ireductibil al natiunii", iar economic un sistem corporatist, si acesta un fel de familie a meseriasilor. Ajungând în Portugalia sub regimul Salazar, Eliade regãseste, cum vedem, o problematicã ideaticã pe care o conturase încã din vremea Itinerariului spiritual, o resurectie a spiritualului de care discipolul lui Nae Ionescu era preocupat. Poate cã este hazardatã afirmatia, dar entuziasmul sãu în fata statului salazarian tine de surpriza oricãrui intelectual autor de constructe mentale atunci când îsi descoperã utopiile încarnate în real pe neasteptate. Toatã prezentarea lui Eliade, care se vrea o obiectivã rememorare de date istorice, nu-si disimuleazã admiratia fatã de "spiritul intrând cãlare în istorie" cu care a avut norocul sã se întâlneascã (vezi si rememorarea din Jurnal a unei audiente prelungite pe care i-a acordat-o Salazar).
Alte idei pe care le regãsim aici: organicismul ("stat totalitar si crestin, construit nu pe abstractiuni, ci pe realitãtile vii ale neamului si traditiei sale"), în consecintã antieuropenismul, antimodernismul, constiinta cã numai o elitã poate salva o natiune, libertatea în limitele iubirii crestine. Remarcabil mi se pare cã, desi situatia României nu apare amintitã decât o singurã datã, în trecere, în Prefatã, este evident cã realitãtile autohtone sunt permanent prezente în sufletul autorului. Cum sã citim altfel un pasaj cum e urmãtorul, fãrã sã avem în vedere polemica atât de acutã în epocã (dar si mai târziu, ba si cu unde de soc pânã în ziua de azi) si la noi dintre autohtonisti si "sincronisti"? "Este cu atât mai extraordinarã aceastã creatie, cu cât ea se împlineste la capãtul unei evolutii politice violent antitraditionale, anticrestine si pasionat 'europenizante'. Generatii întregi de tineri portughezi - unii dintre ei de bunã credintã, altii pur si simplu din snobism sau secetã sufleteascã - au dorit sã scoatã Portugalia din matca ei traditionalã si s-o transforme într-o 'tarã europeanã'. Cartea de fatã istoriseste eforturile acestor oameni si rezultatele lor. Când Portugalia republicanã si democraticã a voit sã 'intre' în Europa, mizeria moralã si haosul administrativ atinseserã proportii nebãnuite […]. O sutã de ani s-a zbãtut Portugalia sã devinã o tarã europeanã, împrumutând din dreapta si din stânga, imitând îndeosebi modelele pariziene, si mult sânge a curs ca sã se punã capãt 'spectrului reactiunii' [nota mea: sã-l fii bântuit pe Eliade, mãcar în subconstient, celebra replicã a lui Conu Leonida: "ca un strigoi în întunerec reactiunea a prins iar la limbã…"? Tare as vrea sã stiu], care însemna traditie, monarhie, crestinism. Iar când ideile generoase triumfaserã si Portugalia devenise o tarã, cel putin prin Constitutie, întocmai ca celelalte tãri europene - singura recompensã a fost refrenul 'Encore une revolution en Portugal!…" Sunt cuvintele unui om de dreapta, desigur, un apãrãtor hotãrât al valorilor traditionale.
De aceea, desi, cum spuneam, realitatea româneascã nu este niciodatã amintitã mãcar în trecere, este evident cã Portugalia, respectiv Salazar, devin pentru Eliade Modelul prin excelentã. Un model moral si politic. Iar cartea pare scrisã nu numai de un intelectual si diplomat preocupat sã facã mai bine cunoscute în tara de origine realitãtile tãrii unde este atasat, ci de un moralist si filosof al istoriei care propune cu discretie dar cu incisivitate un model de om politic, de societate, de reactie adecvatã (crede el) la somatiile atât de acute ale unei istorii pregãtite sã-si declanseze teroarea.
Descrierea istoricã începe cu secolul al XIX-lea, prag istoric, ca si la noi, al unei încercãri de modernizare radicalã a Portugaliei, sub influenta Luminilor, a Revolutiei Franceze si a Masoneriei, amintitã de numeroase ori cu inflexiuni mereu negtive. Istoria mai veche a tãrii este rezumatã în numai câteva rânduri, pentru cã pe autor îl intereseazã acest moment de rãscruce. Rãscruce la care tara are de ales între "demoliberalism", cum îl numeste Eliade, si un sistem bazat pe traditia regalistã, elitistã si ecleziasticã. Un rol important îl are asa numita "Generatie de la Coimbra". Prilej pentru Eliade de a medita la rolul intelectualui în politicã: "Poate nicãieri ca în Portugalia, scriitorii si cãrturarii n-au avut un rol politic atât de important, fie direct, prin activitatea lor politicã, fie indirect, prin cãrtile lor. Republica portughezã e, în parte, opera literatorilor". De altfel, monografistul observa mustrãtor cã: ""Europa" nu poate fi convenabil asimilatã decât de elite; mai precis, numai câteva personalitãti îsi pot îngãdui sã asimileze geniul uneia sau mai multor culturi europene, rãmânând ele însesi [sic!] si continuând sã creeze în spiritul neamului lor". Prima jumãtate a cãrtii descrie aceastã perioadã de pânã la Salazar. Numele lui apare abia din capitolul VIII. Ascetic, om care nu îsi doreste puterea dar care se simte chemat de o misiune, gata de sacrificiu, inteligent, fãrã darul oratoriei, de aceea direct în exprimare, punând pe primul plan valorile moral-religioase, având cultul familiei, "filosof catolic, care crede […] în primatul spiritualitãtii si în forta creatoare a spiritului", dar si om de finante care redreseazã aproape miraculos bugetul, politician care a pãstrat mica Portugalie în neutralitate, cam acesta este personajul pe care îl admirã Mircea Eliade.
Nu este cazul sã intru în mai multe amãnunte ale istoriei tãrii si ale personalitãtii conducãtorului ei. Cartea aceasta va suscita, bãnuiesc, destule controverse printre cei hotãrâti sã incrimineze fascismul de care Mircea Eliade nu s-ar fi dezis niciodatã. Este oricum o carte lãmuritoare pentru conceptia etico-politicã a autorului de atunci. Fascinatia modelului este limpede, fãrã sã omitem atractia culturalã pe care tara o exercitã pentru eruditul profesor si de care dã seama Jurnalul. Când vom avea tipãrit (se pare destul de curând) în întregime si Jurnalul portughez pe care Eliade l-a tinut în anii misiunii sale la Lisabona, vom putea discuta cu sigurantã si mai nuantat admiratia sa pentru Salazar de care aceastã lucrare circumstantialã si socotitã neimportantã în bibliografia savantului depune mãrturie. Abia scãpat din Londra bombardatã, cei patru ani petrecuti în Portugalia sunt o perioadã fertilã si pentru eruditul istoric al religiilor. Este ceea ce conteazã pânã la urmã. Dupã ce toatã vara intelectualii nostri s-au rãzboit cu dna.Lavastine pentru ignobila sa executie publicã la care i-a supus pe cei trei corifei români de la Paris, iatã avem acum o restituire bibliograficã incitantã despre care astept dezbateri la fel de furtunoase.