ELITA NU ESTE O CAFEA AMARÃ

Este deja un truism al analizelor istorice ori politologice asertiunea cã scopul prim si punctul fundamental al ideologiei comuniste sunt desfiintarea elitelor. Nu numai a celor intelectuale (la care ne duce imediat gîndul), ci a tuturor elitelor profesionale: de la tãrani ("chiaburii"), pînã la meseriasi, muncitori, juristi, muncitori, medici, militari, politicieni, economisti, preoti, diplomati, profesori de la toate nivelurile scolare, negustori, functionari...Plus jocurile combinatorice nesfîrsite dintre aceste categorii. Partea perversã a faimoasei lozinci a Revolutiei Franceze: Libertate, Egalitate, Fraternitate este, desigur, egalitatea. Cuvîntul se preteazã atîtor definitii divergente, încît mã obligã sã-l ocolesc. Ideologile non-egalitariste anuleazã ierarhizarea, ordonarea pe verticalã a societãtii. Iar nivelarea nu se poate face decît la nivelul cel mai de jos. Este impasul în care ajunge inevitabil orice egalitarism. Nu este în intentia mea de a recapitula aici metodele prin care comunismul a pus în practicã aceastã nivelarea, decapitînd elitele. O bibliografie impresionantã ne stã la dispozitie. Observ doar cã actiunea a reusit cu asupra de mãsurã. Cine-si aruncã ochii roatã prin realitãtile românesti ale ultimului deceniu poate explica grava degringoladã, lipsa oricãrei articulatii a politicilor de tot felul printr-o gravã crizã a elitelor. Avînd drept corolar proliferarea de facturã bacterianã a pseudoelitelor. ~n veacul împlinitor al XIX-lea Titu Maiorescu afirma cã, decît o institutie asezatã pe o temelie falsã, mai bunã e lipsa acelei institutii. Iar Eminescu sustinea cã o barbarie curatã este mai bunã decît semibarbaria. Tot astfel, am putea demonstra cã o pseudoelitã (cum este cea pe care a secretat-o de la un moment dat comunismul) este mai rea decît lipsa unei elite. Cunosc insi care, în numele acestui slogan egalitarist intrat în sînge, sunt gata sã scoatã pistolul atunci cînd aud de elite.
Unu: elita nu se (auto)proclamã, ci se construieste. Doi: constructia aceasta cere timp, slefuirea neîntreruptã pe parcursul mai multor generatii. Tocmai de aceea "întreruperea lantului trofic" petrecutã dupã 1944, de-capitarea României este cea mai gravã catastrofã din istoria noastrã: pentru cã refacerea unei elite autentice ( care nu înseamnã pur si simplu insi scoliti la mari universitãti occidentale, ci mult mai mult decît atît) este sarcina cea mai grea a prezentului: pentru cã ea presupune un proiect coerent, întins pe o lungã duratã. Adicã tocmai ingredientele care se pare cã lipsesc la modul acut din chimia sufleteascã a românului. Dacã privim retrospectiv un interval cuprins conventional între 1820 si 1920, putem accepta fãrã compromisuri cãla sfîrsitul lui România avea constituitã o elitã competitivã. Acum procesul trebuie luat de la capãt. Va dura încã un veac? L-as cita pe Johny Rãducanu rostind aforistic: a fi om înseamnã a fi educat! Elita nu înseamnã pur si simplu diplome de excelentã profesionalã, cît aceastã pîrdalnicã de educatie a cãrei lipsã ne zgîndãre cotidian nervii. Numai cã, dacã ideologia de sorginte luministã a pasoptistilor propunea o societate structuratã pe verticalã, cu o demofilie întelegãtoare a conducãtorilor, acum comunismul rezidual extrem de puternic în mentalul public "de la vlãdicã pînã la opincã" se opune din rãsputeri constituirii unei elite autentice, fie ea si incipientã. Trei: elita presupune depãsirea unui anume egoism al afirmãrii individuale, subordonatã unei actiuni convergente de grup (vezi eterna chestiune a generatiilor) în vederea atingerii unor obiective de interes general (desueta "misie" a pãrintilor fondatori ai statului român). Cu riscurile inerente ale gregarismului si clientelismului politic, ale luptelor la baionetã pentru preeminentã între diferitele grupuri de influentã.
De aici frustrarea pe care au afisat-o si o afiseazã multi intelectuali de indubitabilã valoare fatã de G.D.S. -ca sã dau un singur exemplu- grup care a fãcut greseala de a se constitui ca o societate închisã, trezind inevitabil adversitatea celor "rãmasi la usã". Chiar dacã nimeni de aici nu a spus - contrar a ceea ce sustine un folclor resentimentar - "noi suntem elita", senzatia indusã în public asta a fost. Societatea noastrã rãmîne în subconstientul ei una profund plebeeanã, în sensul negativ al cuvîntului. Contraselectia consecventã si tenace, perfectionatã printr-un sistem diabolic în comunismul dejisto-ceausist, se continuã în forme subtile dar teribil de eficace si dupã 1990. "Fuga creierelor" este provocatã nu neapãrat de indigenta materialã, cît de politizarea excesivã si atotdevoratoare care anuleazã din fasã constituirea unei elite eficace, a unei meritocratii. Demofilia obligatorie pentru o elitã bine structuratã este înlocuitã de surogatele periculoase care sunt demagogia si populismul. De aceea "poporul" (ghilimelele unei imposibile conturãri) priveste cu maximã suspiciune firavele nuclee ce încearcã sã coaguleze o elitã. Sau, în cel mai bun caz, cu o ucigãtoare indiferentã. Ceea ce nu împiedicã nicidecum ca toate neîmplinirile societãtii românesti sã-i fie atribuite elitei ca o culpã fundamentalã.
Pentru cei mai multi elita nu-i decît numele unei cafele amare. Care nici mãcar nu ne trezeste, ne promite doarm, din cînd în cînd, niste cîstiguri fantasmagorice.

4 iunie 2002