Asa numeste Jean-François Revel marea schismã intelectualã a începutului de mileniu în care, dupã ce îi fusese acceptat falimentul în anii '90, comunismul pare cã revine "en fanfare". Analiza sa poartã titlul: MAREA PARADÃ si subtitlul "Eseu despre supravietuirea utopiei socialiste". Revel este unul dintre cei mai importanti "dezvrãjitori" ai gîndirii contemporane, deopotrivã claritatea ideii, stilul casant si curajul de a gîndi împotriva curentului fiind calitãtile care îl fac atît de seducãtor încît, vorba lui Dan C. Mihãilescu dintr-un recent numãr din L.A.& I., esti tentat sã-i dai lui cuvîntul si sã citezi cît mai mult. Întrebarea la care încearcã sã rãspundã Revel în aceastã carte recentã (apãrutã în anul 2000 la Plon) este: ce s-a întîmplat cu comunismul dupã ce i-a fost decretat oficial decesul? Asta pentru cã, spre stupoarea optimistilor din Vest (si mai ales a noastrã, a celor din Est!), cadavrul pare a se simti neasteptat de bine si dã chiar semne de revigorare. Cum e posibil? - se întreabã gînditorul, si analiza lui încearcã sã explice acest nefericit "miracol". Nu numai cã stînga nu s-a pocãit dupã ce marile tabuuri au cãzut odatã cu Zidul ("…ceea ce marcheazã falimentul comunismului nu e cãderea Zidului de la Berlin în 1989, ci construirea lui în 1961. Ea demonstra cã 'socialismul real' atinsese un atare nivel de descompunere încît era silit sã-si închidã populatia ca s-o împiedice sã fugã" - frazã lespede, sub care ar trebui sã zacã lesul supremei iluzii a secolului XX), dar a devenit mai trufasã. Discursul lui Revel este deopotrivã unul istoric, politologic si filozofic. El constatã cã, dupã ce a devenit evident în anii '80, esecul politic, economic si ideologic al comunismului si dupã colapsul Uniunii Sovietice si al satelitilor ei, falimentul nu este asumat. "Desi a încetat sã mai fie aplicat, comunismul e din ce în ce mai putin condamnat. Desi este aproape universal condamnat, liberalismul e din ce în ce mai aplicat"(p.9) rimeazã cu: "Într-o epocã ce venereazã încã 'sensul istoriei', faptul de a-l fi înteles atît de putin ar face dovada unui faliment cultural absolut sau, ceea ce ar fi poate mai rãu, , al unei lipse de onestitate învederate în raportarea la adevãr, sechelã indelebilã a educatiei totalitare a gîndirii"(p.8) "Paradã" este luat în aceastã carte în dublu sens: cel de "apãrare" dar si cel pe care nouã ni-l evocã foarte bine "defilãrile" de odinioarã de la 1 Mai sau 23 August.
Scriu aceste rînduri în ajunul zilei de 11 septembrie, cu semnficiatia ei de-acum (post)istoricã, cînd abia s-a încheiat, fãrã rezultate concrete, "parada" de la Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilã de la Johannesburg, cînd Europa si America sînt din nou în disputã privind un atac preventiv împotriva Irakului, cînd Germania este în pragul unor alegeri foarte importante, cînd se apropie summitul de la Praga care va decide o nouã extindere a N.A.T.O., cînd controversa dintre S.U.A si Europa în legãturã cu rolul Curtii Penale Internationale este mai vehementã ca oricînd…toate acestea fiind evenimente ce pot fi citite foarte insteresant prin grila oferitã de analizele lui Revel. El demonteazã pas cu pas marile lozinci si stereotipuri de gîndire ale stîngii. La noi s-a tot vorbit de un "proces al comunismului", este ceea ce face, din punct de vedere intelectual, Revel. "În loc sã adopte - cum ar fi fost normal - o pozitie defensivã, ea [stînga] s-a arãtat de la început ofensivã. Evenimentul ce ar fi trebuit sã-i marcheze ceasul cãintei în rîndul complicilor care sustinuserã, ajutaserã sau toleraserã comunismul, s-a transformat într-un rechizitoriu îndreptat împotriva perversilor care îndrãzneau sã afle în crimele si esecurile sistemului o vagã dovadã a nocivitãtii sale. Comunismul s-a sfîrsit, ni se va spune, dar cîti oameni minunati a mobilizat! Ce se va alege de noi fãrã acest ideal? Oricum, liberalismul e mai rãu, e limpede. Ne vom resemna oare cu o politicã 'pragmaticã' de sinstrã 'gestionare', lipsitã de orizontul sublim al sperantei revolutionare?"(p.16) Mecanismele unui asemenea tip de gîndire sînt desfãcute cu minutiozitate. 1) ruptura real - ideal: comunismul este o teorie minunatã care a fost întinatã de cei care l-au pus în practicã (splendidã intruziune a "idealismului" într-o teorie care se vrea "materialist-dialecticã"!): "Anticomunismul rãmîne deci blamabil, oricît de negativ ar fi bilantul comunismului"(p.19). 2) Diferentierea dintre Lenin si Stalin (cel de-al doilea fiind cel care aduce caracterul criminal al comunismului). 3) Chiar cînd sînt recunoscute cu jumãtate de voce, crimele comunismului rãmîn nepedepsite, pentru cã orice imputare adusã comunismului te transformã într-un… fascist. 4) De îndatã ce crimele unui regim comunist sînt dezvãluite (Coreea de Nord, unele state africane sau din America Latinã), acesta înceteazã subit sã mai fie comunist. 5) Stîngii i se datoreazã cîstigarea drepturilor de cãtre muncitori. 6) Compararea genocidului nazist cu cel comunist este o…crimã. 7) Marele dusman rãmîne liberalismul, acuzat de toate relele, pînã si de a impune o "gîndire unicã". 8) Dacã existã o condamnare unanimã a negationismului crimelor naziste, nu existã în schimb nici o punere în discutie a negationismului crimelor regimurilor de "democratie popularã". 9) Isteria antiliberalã face pandant cu cea antiamericanã. Dînd numeroase exemple din presã, emisiuni televizate, reactii ale mediei, ale unor politicieni si intelectuali occidentali ("strutii subventionati") la diferite evenimente ale istoriei postcomuniste, Revel ilustreazã abundent asemena sofisme imorale. "Dupã ce comunismul a fost spãlat de crimele sale, sau cel putin dupã ce chipul i-a fost spoit cu un strat superficial de inocentã, poate începe a doua fazã a operatiunii 'marea paradã': reabilitarea lui democraticã, ce trece, aidoma oricãrei argumentãri marxiste, asezate pe baze sãnãtoase, prin reabilitarea sa economicã".(p.18)
Cum a fost posibil? - este întrebarea care ne pîndeste permanent din subtext. ªi explicatia lui Revel nu e deloc una idealistã: "…la numerosi oameni existã ceea ce am numit cîndva dezideratul totalitarismului sau ispita totalitarã" (p.216), "Existã în orice societate, inclusiv în societãtile democratice, o importantã proportie de bãrbati si de femei care urãsc libertatea - si deci adevãrul. Aspiratia de a trãi în cadrul unui sistem tiranic, fie pentru a participa la exercitarea acestei tiranii, fie, lucru mai straniu, pentru a o îndura, este o cauzã fãrã de care ar fi inexplicabilã aparitia si dãinuirea regimurilor totalitare în tãri dintre cele mai civilizate, precum Germania, Italia, China sau Rusia de la începutul secolului XX, cea din urmã nefiind deloc natiunea de sãlbatici descrisã de propaganda comunistã" (p.85), pentru a vorbi mai departe despre un totalitarism informal pe care-l rîvnesc unii dintre intelectuali în sînul societãtilor democratice. Trei sînt caracteristicile ideologiei totalitare sintetizate de Revel: a) ignorarea voluntarã a faptelor; b) capacitatea de a trãi în contrast cu propriile principii si c) refuzul de a accepta cauzele esecului. Turnesolul care îi slujeste filozofului pentru descifrarea acestor tipuri de reactii este aparitia Cãrtii negre a comunismului, precedatã de cãrtile lui Soljenitîn si de Trecutul unei iluzii a lui François Furet. Descrierea linsajului mediatic la care au fost supusi autorii Cãrtii negre… este doar un exemplu foarte edificator. Cu o vervã neobositã (as recomanda cititorului curios citirea împreunã cu celelalte douã cãrti traduse tot la Humanitas: Revirimentul democratiei - 1992 - si Cunoasterea inutilã -1993) Revel desface mecanismele marii iluzii criminale care, alãturi de fascism si nazism, a marcat secolul XX. Cazul, materialul didactic, pe care face numeroase aplicatii ale celor nouã puncte enumerate mai sus este Franta, pentru care nu are deloc cuvinte mãgulitoare: Franta "un caz monstruos" (p.240), care "…constituie în Europa unul din laboratoarele de vîrf pentru producerea de stratageme menite sã respingã, ba chiar sã rãstoarne învãtãmintele experientei; sau chiar sã le accepte, dar cu o asemenea întîrziere si o asemenea rea-vointã încît beneficiile ce rezultã din acceptarea adevãrului sã fie reduse la zero" (p.27)
Cartea mi se pare scrisã sub semnul unei mirãri aproape personale: cum de nu vedem niste adevãruri atît de evidente? Ideologia care orbeste fiind de vinã. Primele capitole se ocupã tocmai de aceastã turnurã neasteptatã pe care au luat-o lucrurile dupã 1980 în douã etape: 1980-1990, prãbusirea regimurilor socialiste; 1990-2000, ascunderea cu succes a consecintelor acestor regimuri. "Sunase ceasul judecãtii pentru comunismul înteles ca doctrinã […] Astfel, comunismul provocase mizerie, nedreptate, si masacre nu sub imperiul unor trãdãri sau ghinioane întîmplãtoare, ci prin însãsi logica adevãrurilor sale profunde. Aceasta era revelatia anului 1990. Dincolo de comunismul real, istoria condamna ideea însãsi de comunism"(p.18) "În privinta falimentului practic, ca si în aceea a responsabilitãtii morale, prima miscare a stîngii , imediat dupã prãbusirea imperiului sovietic, a fost, între 1990-1993, sã se sustragã de la orice examinare istoricã serioasã si de la orice examen de constiintã. Dupã cîteva schite de revizuire criticã, fãrã nici o cãintã însã, usa întredeschisã cãtre onestitatea intelectualã a fost trîntitã cu brutalitate" (p.24)
O a doua chestiune este cea care a cumulat deja o impresionantã bibliografie (inclusiv cu consecinte românesti): raportul fascism - comunism. Aici Revel face mai întîi o necesarã distinctie între fascism si nazism, arãtînd cã folosirea indistinctã a acestor termeni nu este deloc inocentã, fiind manipulatã tot în interesul stîngii. Diferentele sesizate de politologul francez ar fi: a) fascismul mussolinian nu duce la retrîngerile libertãtii de exprimare la nivelul pe care-l practicã nazismul; b) fascismul nu a practicat masacrele în masã; c) Fascismul nu a avut, contrar a ceea ce spun prejudecãtile, un caracter antisemit atît de virulent precum nazismul. Existã, sigur, si asemãnãri esentiale: ambele ideologii se doresc revolutionare, sînt puternic ostile liberalismului, burgheziei si democratiei parlamentare. Dar asemãnãrile cele mai frapante sînt, spre oroarea stîngii, cele dintre hitlerism si socialism, vezi pp. 99 s.u. Marele economist Ludwig von Mises descoperã cã opt din cele zece mãsuri preconizate de Marx în Manifestul Partidului Comunist (1847) au fost realizate punct cu punct de cãtre nazisti. Iatã, în oglindã, si douã fapte: o mãrturisire nãucitoare a lui Hitler: "Eu nu sînt doar cel care a învins marxismul […] ci si acela care l-a înfãptuit. Am învãtat multe de la marxism si nu caut sã ascund acest lucru. Ceea ce m-a interesat si m-a edificat la marxisti sînt metodele lor. Pur si simplu am luat în serios proiectele timide ale acestor suflete de mici negustori si de dactilografe. Întreg national- socialismul se aflã aici. Ia aminte: cluburile muncitoresti de gimnasticã, celulele din întreprinderi, procesiunile grandioase, brosurile de propagandã scrise anume ca sã fie pe întelesul maselor. Aproape toate mijloacele astea noi de luptã politicã au fost inventate de marxisti. Eu n-am avut decît sã mi le însusesc si sã le dezvolt ca sã-mi procur arma de care aveam nevoie…" (p.103) La rîndu-i Stalin îl prezenta pe Beria lui Roosvelt, cu un nemaipomenit cinism, drept "Himmler al nostru"; si chiar dupã rãzboi nu s-a dat înapoi sã angajeze specialisti germani în camere de gazare. Ce se poate spune dupã toate aceste fapte? "Ele aratã cã explicatia aderãrii la comunism din necesitatea combaterii nazismului nu este decît o imposturã. Nu vom întelege nimic din disputa asupra înrudirii dintre nazism si comunism dacã pierdem din vedere faptul cã ele se aseamãnã nu doar prin consecintele lor criminale, ci si prin originile lor ideologice. Sînt veri primari pe linie intelectualã.[…] Deosebirea pe care am stabilit-o mai sus între totalitarismul direct (care anuntã de la început ce vrea sã înfãptuiascã), asa cum e nazismul, si totalitarismul mediat de utopie (care anuntã opusul a ce vrea sã facã), asa cum e comunismul, devine asadar secundarã, atîta vreme cît, pentru cei care îndurã regimurile respective, rezultatul este acelasi în ambele cazuri. Trãsãtura fundamentalã o reprezintã, la ambele sisteme, faptul cã liderii, încredintati cã detin adevãrul absolut si cã guverneazã desfãsurarea istoriei pentru întreaga umanitate, se simt îndrituiti sã-i distrugã pe disidentii reali sau potentiali, sã distrugã rasele , clasele, categoriile profesionale sau culturale care li se par cã se opun realizãrii proiectului suprem… ". (p.102) Sînt aduse astfel în scenã argumente pentru care, cum spusese Alain Besançon, hipermnezia nazismului nu scuzã amnezia comunismului. Iar legat de similitudinea originarã a celor douã ideologii criminale ale secolului XX, atacînd memoria înjumãtãtitã, Revel afirmã: "E de neînteles de ce negativismul si contestarea crimelor împotriva umanitãtii ar reprezenta delicte penale cînd e vorba de crimele naziste, dar nu si cînd e vorba de cele comuniste" (p.85) Cît despre cei ce îndrãznesc sã nu accepte o eticã pe jumãtate, o "memorie strecurãtoare", ei sînt acuzati de cei interesati cã "reaprind rãzboiul rece". Cimitirele comuniste (care sînt, în realitate, de cele mai multe ori, în veci anonime gropi comune) sînt, spune Revel ironic "cimitire progresiste".
O a doua temã a cãrtii o constituie raportul dintre socialism si liberalism, acesta din urmã vinovat din oficiu pentru toate relele lumii. Autorul observã mai întîi cã este nepotrivit sã opui liberalismul socialismului ca o ideologie, deoarece liberalismul nu a fost niciodatã o ideologie. El nu vrea sã construiascã o societate perfectã, doar se întreabã cum se poate ameliora o anume situatie prezentã. Una din marile perversiuni ale anilor '90 a fost aceea de a pune neîmplinirile din economiile tãrilor în care socialismul real fusese înmormîntat pe seama unui exces de liberalism. Este celebra politicã a lui "da, dar…". Nu se mai putea apãra direct comunismul, pentru cã esecul sãu economic, politic si cultural (ca sã nu mai vorbim de crimele sale) devenise manifest. Atunci s-a trecut la o apãrare indirectã, afirmîndu-se cã liberalismul este si mai rãu. Excesului de liberalism îi sînt imputate dezastre datorate în realitate excesului de reglementare. Pentru stînga, adaugã Revel, revenirea la putere a comunistilor în Est n-a însemnat în realitate un triumf, o adeverire, pentru cã, paradoxal, n-a însemnat si revenirea la putere a comunismului, întrucît realitatea i-a obligat pe noii conducãtori sã punã în lucrare mãsuri de ordin liberal. Parcã ne sunã cunoscut, nu? "Trebuie sã suferi de halucinatii ca sã vezi o economie de piatã în economia nomenklaturisto-mafiotã a Rusiei, unde, tocmai, piata este totalmente denaturatã prin dominarea societãtii de cãtre oligarhia oamenilor politici si de afaceri" (p.49) Parcã ne sunã cunoscut, nu?
Cum spuneam, fobia antiliberalã este inevitabil legatã de antiamericanism. De altfel termenul de "liberalism" nu poate apãrea în discursul public decît însotit de epitete gen: sãlbatic, visceral, turbat etc. Ne întîlnim aici cu o temã de o acutã actualitate: raportul Europa (în redefinire si reasezare a axelor) si America, rãmasã singura supraputere, rol greu de asumat. "Marea problemã care ne stã în fatã nouã, europenilor, la începutul sec.XXI, este de a sti dacã vom putea sã redobîndim autonomia politicã pierdutã la 1 august 1914, în prima zi a primului rãzboi mondial". (p.286) si "De la prãbusirea Uniunii Sovietice, pentru prima oarã dupã optzeci de ani, Europa de azi se aflã confruntatã cu propria sa autonomie si pe deplin rãspunzãtoare de soarta sa, împotriva vointei sale. Epoca protectiei americane însotitã de antiamericanism era foarte confortabilã, atît din punct de vedere politic cît si din punct de vedere psihologic. Ea este însã o epocã revolutã". (p.287) De altfel, foarte recent academicianul francez a publicat o carte pe aceastã temã: L'obsession anti-américaine. Cu subtitlul: Son fonctionnement, ses causes, ses inconséquences.
Am încercat sã rezum cît am putut temele, argumentele si exemplele pe care Revel le dã în aceastã carte pentru cã mi se pare o carte scrisã pentru România. Cred cã nu existã prejudecatã, idee falsã, cecitate ideologicã, dintre cele combãtute aici de academicianul francez si care sã nu aibã preeminentã în discursul nostru public. De aceea traducerea lui Revel este mai mult decît un simplu act de culturã, e unul de igienã spiritualã superioarã. ªi mã întreb dacã în România cineva care ar fi scris cu atîta necrutare despre realitãtile miscãrii intelectuale nationale ar fi putut deveni membru al Academiei. O simplã întrebare… fãrã nici un rãspuns în viitorul previzibil. Pentru cã Marea Paradã continuã cu surle si tobe ideologice. ªi cine parcurge presa noastrã nu poate sã-si reprime strãmosescul îndemn: defilati, bãieti, defilati! Doar cã mai rãsfirati!