CUM DANSEAZÃ FILOZOFII

Între paginile 152-156 ale Jurnalului sãu (Usa interzisã, Humanitas, 2002),Gabriel Liiceanudescrie cu o minutie descumpãnitoare felul cum, vizitând împreunã cu niste prieteni un amfiteatru din vecinãtatea Heidelbergului, se dedã cu un instinct ludic si histrionic fãrã gres unui dans straniu, ritualic, "hermeneutizat" pentru cititor, descompus în fiecare gest. Este o "isterie ludicã", un gest pur de bucurie fizicã (numai fizicã?) retrãitã scriptic în actul descrierii. Iar în ultimele pagini îl vedem din nou baletând, alãturi de Andrei Plesu, de astã datã Lacul Lebedelor (!). Iatã cã si filozofii danseazã - si-or fi spus cititorii cãrtii, si pesemne acesta a fost si unul dintre motivele (subiacente) pentru care un juriu prestigios a decretat-o "cartea anului". Pe bunã dreptate, de altfel. Nu vezi oricând un filozof ce pãrea întruchiparea "seriosului" kierkegaard-ian dansând, gãtind feluri sofisticate, asortând vinuri rare, consiliind expert despre cele mai bune mãrci de pantofi. ªi fãcând-o cu aceeasi seriozitate. Perceput adesea ca un Jupiter tonans, un iacobin intratabil, îl aflãm aici pe Liiceanu ca pe un eu (ultra)vulnerabil, bolnav de "piatrã la suflet", melancolic si ludic. Este, într-adevãr, cartea în care, spre surpriza repetatã în mai toate comentariile care i s-au fãcut, Liiceanu danseazã cel mai mult, fãrã a rãmâne prin aceasta mai putin filozoful minat de morbul luciditãtii. Ne atrage atentia asupra acestei întelegeri chiar încheierea paragrafului citat la început: "Când am revenit acasã, cuprins de remuscãri în fata recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cãtãlin si Bogdan, câteva pagini despre 'cod' în filozofie, despre sensul 'existential' al jurnalului, despre revenirea în trecut - palid symposion compensativ, menit sã rãspundã, în alt plan, la destrãbãlarea mea ludicã de la Heiligenberg".(p.156) Dansul capãtã semnificatie numai citit dinspre acest symposion, altfel ar fi însemnat într-adevãr o simplã destrãbãlare. Acest joc pe douã nivele simultan, fãcând sã se întâlneascã aparent ireconciliabilele, dã frumusetea si interesul, ba chiar si autenticitatea intelectualã a jurnalului de crizã.
Cãci este, cum o mãrturiseste diaristul în mai multe rânduri, jurnalul unei grave depresii, terapie prin scris ego-centric, regãsire sau repunere în miscare a "sistemului de iluzii" fãrã de care viata ne devine in-suportabilã. "Jurnalul meu nu este o luptã cu Timpul, nu este amprenta pe hârtie sau masca mortuarã a vietii mele, ci un suprem exercitiu de exorcizare, de scoatere la aer si luminã a continuturilor lenese din mine, aruncate alandala într-o cãmarã fãrã ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânãri repetate ale momentelor când trebuia sã fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este solutia pe care am gãsit-o pentru a putea continua sã trãiesc. (p.145) "…prelucrarea formalã a unei cumplite depresii, un tipãt modulat si trecut pe portativul unei expresii care mã reprezintã" (p.289) Cuvinte mari? Mai degrabã o mizã mare, asa cum au toate cãrtile lui Liiceanu. Nici vorbã de renuntarea la uneltele filozofiei, de abandon sau regret al Cãii cu unul din capete la Pãltinis. De aceea, desi sunt prezente din belsug anecdoticul (scene absolut antologice, povestite cu o evidentã plãcere a detaliului si a "punerii în scenã" precum cele cu Ieruncii, cu colegul "logician" care îsi trateazã colegii cu must, apoi le explicã originalul proces de fabricatie, cu palma & berea ce rãsplãteau o formulã fericitã gãsitã pentru traducerea heideggerianã, cu turneul de lansare al albumului cu Regele Mihai, cu modul în care îl cunoaste pe Vlad Zografi etc.etc.), ludicul, portretul sarjat, notatia liricã, delectarea gastronomicã, nimic din acest jurnal nu are un aer de frivolitate. De altfel, desi ultima însemnare din jurnal este datatã 2 octombrie 2002, cartea era deja în librãrii în noiembrie. "Amãnunt" care intrã în chiar sensul ultim al cãrtii. Este, probabil, un record de vitezã a publicãrii unui jurnal, nu stiu dacã pe plan mondial dar sigur la noi, de obicei acestea au prin chiar conditia lor o distantã suficient de mare între momentul scrierii si cel al publicãrii. Rapiditatea aceasta nu se explicã, cred, prin vreo vanitate auctorialã, cât printr-un sentiment al urgentei. Dacã scrierea jurnalului a avut o functie terapeuticã, mã întreb care a fost functia acestei urgente publicãri a sale. O vom afla probabil din urmãtorul volum… În comentariul pe care-l fãceam în AXIOMA din august 2002 la precedenta carte a lui Liiceanu, Declaratie de iubire, insistam pe calitãtile exceptionale de scriitor (în sensul de mânuitor al limbii) ale acestuia. Fãrã sã bãnuiesc, fireste, în ce mãsurã scriitura acestui jurnal îmi va adeveri observatia. Liiceanu face parte din acea specie pe cale de disparitie (vezi.p.99) a celor care se opun vulgarizãrii, degradãrii maladive a limbii române. Desi… "Niciodatã, scriind, nu am fost mai departe de literaturã. Eram pacient, încercam sã-mi fiu medic si foloseam cuvintele asa cum foloseste un credincios mânerul spadei, ca o cruce improvizatã ridicatã în fata unui spectru". (p.8) El scrie cum se scria în interbelic, dincolo de orice ideologie, limbajul are o greutate, o densitate pe care la putini autori contemporani o gãsesti.
Este, asadar jurnalul unei grave depresii, al unui impas existential care nu se poate rezolva decât prin revenire la sine, prin regãsirea "vibratiei" de care vorbeste la un moment dat. Temele sale sunt: autoanaliza (fireste!), sentimentul patern (poate cele mai frumoase pagini din literatura noastrã despre vinile si mândriile unui tatã, scena în care Liiceanu , aflat în Germania, colindã, în asteptarea fiului de 9 ani, magazinele de jucãrii pregãtindu-se pentru aceastã întâlnire este literalmente una cutremurãtoare), Noica, Heidegger, prietenia cu Plesu, cu sotii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca (din nou pagini antologice, de adãugat celor din Declaratie de dragoste), relatia maestru-discipol, bãtrânete, Cioran - în special strania sa poveste de dragoste la senectute cu Friedgard Thoma -, lichelismul românesc ("Marea iluzie a Revolutiei din decembrie: cã poporul român ar fi avut nevoie de libertate" p.59; O a doua iluzie ar fi cã poporul ar vrea sã se dezbare de vinovatii din comunism), raporturile între generatii, felul cum îsi asumã ele istoria, criza umanismului ("Ideea cã specia umanã trebuie regânditã nu-mi dã pace" p.116)
Punctul de pornire a crizei, deci si a jurnalului, este "prãbusirea sistemului de iluzii", "morcovul existential", care nu poate fi refãcut decât scriind fãrã frica de a pãrea banal (cum poate evita un jurnal banalul câtã vreme acesta este însãsi substanta din care el se hrãneste? - "Mi-am propus atunci sã consemnez, pur si simplu, tot ceea ce simteam"), "patetic si poseur" (impresionat de ceea ce îi spune la un moment dat Gabriela Adamesteanu, anume cã un scriitor trebuie sã punã totul pe tarabã, toate sentimentele lui sunt de vânzare). Impasul existential este provocat de o crizã de identitate, de pierderea "superstitiei culturii" ("De fapt, e ca si cum îti pierzi pofta de mâncare culturalã: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ti provoacã apetit cerebral. Cãrtile edificatoare sunt monotone si îti propun experiente de care nu esti în stare; Kierkegaard pãlãvrãgeste enorm; Hegel e ca o flasnetã; Lévinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil si îti taie si mai mult pofta de mâncare" p.38), de cãutarea a ceea ce este dincolo de concept. "De fapt, fusesem pregãtit pentru a nu sti cine sunt" scrie el disperat în acuta analizã pe care o face modelului Noica. Scriitorul este astfel un salvator neputincios ("În cercetarea academicã nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul sã fiu" p.38). "Nu este Istoria lunga poveste a cãderii noastre din verb? Iar ceea ce a trãit generatia mea nu a fost tocmai consfintirea acestei cãderi, verbul devenit 'infernal'? nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimã a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fãrã precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit si rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenta logosului?"(p.98)
Momentele cele mai fericite ale perioadei cuprinse în jurnal (mai 2001- octombrie 2002) sunt cele petrecute la Heidelberg, împreunã cu Cãtãlin Cioabã, pentru încheierea traducerii uneia dintre cãrtile fundamentale ale filozofiei europene Sein und Zeit. Gest la fel de gratuit, într-un fel, ca si dansul, "poporul "urd" sã moarã frumos îmbãlsãmat". Sunt pagini care aduc aminte de jurnalul pãltinisean, prin regãsirea furorului intelectual, cu alte roluri, dar cu aceeasi bucurie (cuvântul acesta revine suspect de des în comentarea unui jurnal al unei depresii. De altfel, mai nimic cioranian în acest mare iubitor de Cioran) a muncii intelectuale."Analizele" heideggeriene nu au de aceea un aer tehnic, în ciuda "codului" atât de specializat. Se simte în scris, în volutele hermeneutice desfãsurate fastuos, aceeasi dezlãntuire coregraficã, o coregrafie a conceptelor, un "dans al cheilor" pentru un cod filozofic ultraspecializat cum este cel heideggerian. În acest context, douã sunt relatiile asupra cãrora jurnalul insistã: cea cu Noica si cea cu Plesu. În ceea ce-l priveste pe Noica, asistãm nu la o "despãrtire" la modã, ci la o re-cunoastere prin rememorare. "Drama mea, ca sã zic asa, 'destinalã', este cã întâlnirea cu Noica, pe cât de beneficã mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastã mi-a fost în planul vibratiei de fiintã" (p.292) Sã fie acest jurnal încheierea unei "rãzbunãri nevrotice" începute odatã cu Jurnalul de la Pãltinis? El este în orice caz o eliberare, prin cucerirea unui teritoriu interior pânã acum interzis. Ideea care transpare din paginile despre Noica este una cert pesimistã: cultura românã, cel putin pânã acum, nu are ce face cu Noica, nu a reusit sã-i dea o întrebuintare, el incomodeazã vãdit. Filozofi care sã-l înteleagã si sã-l depãseascã (la modul în care filozoful de la Pãltinis o cerea tânãrului poet ce vrea sã-l depãseascã pe Eminescu) nu prea avem, iar literatii îi vor reprosa in aeternum verdictele inclemente la adresa meseriei lor. Vezi "lectia" pe care Liiceanu i-o dã lui Cãrtãrescu, apropo de câteva rânduri oarecum bãscãlioase din Juirnalul celui din urmã despre Noica. Surpriza, dacã este sã vorbim într-adevãr de o surprizã în aceastã carte, este figura Prietenului Andrei Plesu. Descris fãrã complezente. Gãsim, de pildã, la p.159 o scrisoare a acestuia absolut buimãcitoare, din rândurile cãreia transpar un Plesu rece, distant, obosit si un Liiceanu pãtimas, frivol, melancolic, redistribuire de roluri care aratã un "nu sunt ce par a fi" pe care, din pãcate, prea adesea îl uitãm în graba noastrã de a lipi etichete, de a da verdicte. Lui Plesu i se reproseazã inaderenta la filozofie, "esuarea" în cãutarea fãrã sorti de izbândã a îngerilor, Liiceanu fiind într-acestea un sceptic (vezi paginile de criticã a revelatiei, a credintei, ca forme ale cunoasterii, opunerea fermã între "luciditatea virilã" vs. "gargara guénonianã"). Altfel, portretul pe care Liiceanu i-l face este si memorabil si profund: "Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodatã". "…tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decât el si cu mine". ªi totusi, ce norocosi am fost noi, ceilalti, nu numai în existenta noastrã culturalã prin fiecare din cei doi, ci si prin lucrarea lor laolaltã!
ªi totusi…nu cred cã ne putem iluziona cã, din acest jurnal, transpare "adevãratul Liiceanu". Ar fi prea simplu. Ca în castelul în care este rãpitã printesa, existenta din aceste pagini are o mie de usi pe care le putem deschide. Dar mereu va rãmâne una interzisã, una dincolo de care nu putem si nu se cuvine sã trecem. Este sfidarea pe care o primim din plin si care, dincolo de "indiscretiile" (auto)biografice face frumuseteaa acestor pagini. "Dincolo de 'usa interzisâ' clocoteste viata moralã a fiecãruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pãtrunde fãrã voia noastrã si a cãrei usã rãmâne pentru ceilalti cel mai adesea închisã, se desfãsoarã drama fiecãrei vieti. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îsi au sãlasul duplicitãtile noastre, de acolo ne procurãm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însã tot acolo apare si creste dezgustul de noi, acolo cad mãstile pe care îndeobste le purtãm, acolo are loc suplicierea noastrã, judecata noastrã si, în sfârsit, tot de acolo obtinem un nou termen de gratie pentru a putea parcurge o altã bucatã din drumul pe care-l mai avem în fatã" (p.355)