LASÃ-I SÃ MOARÃ PROSTI!

Mã întreb cîti oameni vor fi ales sã (re)vadã într-o duminicã dupã-amiazã la un post de televiziune inspirat acel film de poveste DE CE TRAG CLOPOTELE, MITICÃ? Mã refer la cei mai tineri, cãrora contextul filmului de dinainte de 1989 le este complet strãin. Spun "film de poveste" pentru cã o întreagã istore s-a sedimentat în jurul creãrii si difuzãrii acestui film dupã 1980. O istorie atroce, ca si filmul. Vãzut doar de cenzori si de cîtiva privilegiati, el a fost mai întîi povestit, devenind un mit cu toate datele mitului, pînã ce a putut fi accesibil si muritorilor de rînd. Dau aceste minime informatii - repet- pentru cã ele au ajuns sã completeze filmul. Fac parte integrantã din el. Dar nu este vorba nicidecum de o cronicã de film în aceste însemnãri. Nici de o discutie firoscoasã despre raportul dintre opera aniversatului Caragiale si filmul de o infidelitate scandaloasã al lui Lucian Pintilie. Este vorba doar sã auzim o Voce. Un exercitiu de auditie, nu neapãrat coloratã, mai degrabã în alb/negru, consonînd cu atmosfera filmului. O voce linistitã din finalul unui scenariu în care toatã lumea, tot timpul urlã, tipã, aleargã. În cartea apãrutã în 1992 la Editura Albatros, 4 SCENARII, (amatoristic alcãtuitã de autorul editiei, lipsind minime informatii), finalul scris diferã semnificativ de cel al filmului. Dupã ce personajele s-au îngrãmãdit claie peste grãmadã în birja care trebuie sã-i ducã la crîsmã "la Burtosu", spre încheierea valpurgicei nopti de carnaval si cinstirea rãposatului Miticã, la întrebarea -parafrazã involuntarã a unuia dintre "mofturile" rãposatului - De ce trag clopotele, Domnule? o voce inidentificabilã, dar care pare a veni "d`outre tombe", dã rãspunsul stiut: de frînghie. Pare a fi vocea lui Miticã. Si tot lui pare a-i apartine replica finalã a filmului -care nu apare în scenariul publicat: Lasã-i sã moarã prosti!
De ce? Avem deci spatiul definit de cele trei puncte: moartea, prostia si vocea care le uneste. Poate fi apropiatã moartea de prostie? Nu este ea tocmai democratica egalizare, cum ne întãreste însusi Eccleziastul? Ce fel de lume este aceasta? Nici mãcar o carnavalescã lume pe dos nu pare a fi. Aici oamenii chiar sînt ceea ce sînt. Mãstile nu ascund decît superficial si vremelnic, dezvãluirea intervine rapid. Si nu este nimic din frenezia intervalului în care cersetorul devine împãrat. Dacã este posibilã moartea la Venetia, atunci de ce n-ar încununa ea -apoteotic!- însusi Carnavalul? Ca supremã lepãdare a mãstilor. Ca pãtrundere finalã în inima misterului. Dar cum sã moarã Miticã? Parodia Christicã a felului în care este filmatã scena, tãlpile goale ale personajului, care la un moment dat chiar se miscã, stîrnind nedumerirea spectatorului care acuzã o scãpare regizoralã, nu sînt decît alte Semne menite sã sublinieze urîtenia acestei lumi. Nici o purificare nu este posibilã aici (desi spãlatul pare a-i preocupa pînã la obsesie pe toti), nici o mîntuire. Nu existã gesturi gratuite, ci doar farse stupid-grosolane. Este, într-adevãr, o lume frenetic-veselã care se îndreaptã spre moarte.
Dar ei nu aud Vocea. Lasã-i sã moarã prosti! poate însemna si o sentintã de condamnare, dar poate fi cititã si ca o suveranã lege a iertãrii. Nu s-a spus oare: Fericiti cei sãraci cu duhul, cãci a lor va fi împãrãtia cerurilor? Si nu sînt (prea)fericiti oamenii acestei forfote nãucitoare? În fond, este o lume în care rãsturnarea carnavalescã nu mai este posibilã pentru cã si-a pierdut axa, sacrul. O lume avînd ca "centru" mizera salã de bal. Cineva a pus o întrebare care reia într-o cheie involuntar tragicã unul dintre "mofturile" lui Miticã. Si -incredibil- i se dã un rãspuns "de sus". Prostia devine, în aceastã acceptiune, pur si simplu un fel de surzenie metafizicã. De genul : "De aceea le vorbesc în pilde, pentru cã ei, mãcar cã vãd,nu vãd, si mãcar cã aud, nu aud, nici nu înteleg. Si cu privire la ei se împlineste proorocia lui Isaia, care zice: 'Veti auzi cu urechile voastre si nu veti întelege; veti privi cu ochii vostri, si nu veti vedea'" (Matei 13.13,14) Este o lume nevindecabilã (vezi si versetul imediat urmãtor), fãrã sanse, de o prostie prin definitie intratabilã altfel decît prin moarte. Repet cã adecvarea spiritului filmului la opera din care s-a inspirat nu face în nici un fel preocuparea rîndurilor de fatã. Pur si simplu, aici nu m-a interesat decît opacitatea, gãlãgia asurzitoare,vulgaritatea (mod de a orbi, în fond) care se ascund si în sentinta ghilotinã din final.
O bãtrînicã aduse si ea un brat de vreascuri tescuindu-l la baza rugului care avea sã mistuie un eretic (sau un sfînt?), crezînd cã face un lucru bine plãcut lui Dumnezeu. Sancta simplicitas - se zice cã ar fi exclamat condamnatul. Aceastã voce iertãtoare si înteleaptã de pe rug a fost pãstratã de istorie. Cel ucis din cauza unei farse pe care însusi o pusese la cale nu poate rosti ceva care sã-i supravietuiascã. Chiar dacã "vocea" este auzitã doar de unul dintre "discipoli", dezorientat, speriat, ce poate face el? Pentru cã în scena imediat urmãtoare carnavalul se dovedeste el însusi o în-scenare, o punere la cale. Un spectacol în spectacol. O masinãrie controlatã de un Regizor (de fapt, de o altã Voce) care dã comenzi si, ca sã nu murim prosti, ne aratã ceea ce este în spatele scenei, artificialul si artificiile de perspectivã. Este o exceptionalã punere în abis, o supra-subliniere a ceea ce se vede , deopotrivã ceea ce sare în ochi dar si ceea ce este în planul din spate , Marele Pãpusar, Histrionul Suprem. Moralizarea nu are ce cãuta aici, doar o tîrã de metafizicã este necesarã pentru a întelege Jocul. Totul se dovedeste a fi Regie: si moartea si prostia fudulã a personajelor si vocea în care credem sau nu, pe care o auzim sau nu. Întrebarea este: cine pune vreascuri la clãdirea rugului, ibndiferent de cine sau de ce credintã îndemnat, poate fi iertat doar cu o "sfîntã naivitate"? Ce te faci cînd naivitatea (si înadins nu mai pun ghilimele) devine criminalã? Ucigînd fie si pe un fante de mahala ca Miticã?
Ajung astfel la concluzia moralistului care spune cã prostia si ticãlosia sînt indisolubil legate, cã nu existã prostie inocentã. Juridic vorbind, ea nu este o circumstantã atenuantã. Pentru nimic. Poate cã pentru personajele din scenariul luat aici ca pretext nu existã liber arbitru. Totala libertate/eliberare care înseamnã Carnavalul nu le scoate, ci le afundã în mocirlã, în moarte. Par a fi iremediabil condamnate, chiar dacã par la fel de iremediabil vesele si superficiale, chiar dacã "suferã" fiecare de un strasnic sentiment al onoarei pe care încearcã "sã si-o repereze".
A nu sti, a face confuzii sînt vini morale, nu logice ori epistemologice. A mînca din pomul cunoasterii este însã tot o vinã. "Din aceastã dilemã nu puteti iesi!" Lasã-i sã moarã prosti! ne suna, cînd am vãzut prima oarã filmul, ca o subversivã condamnare a "celorlalti". Care "sînt infernul", nu este asa? Ne-a trebuit ceva vreme ca sã întelegem cã adevãrul este mult mai trist: toti murim prosti!

martie 2002