Moto: "Se înteleseserã sã se nascã la începutul secolului, la un interval de doi ani"

Toatã vara paginile publicatiilor noastre culturale au fost încinse de articole în care s-a luat la tocat mãrunt cartea cercetãtoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine Cioran, Eliade, Ionesco. L'oubli du fascisme, P.U.F., 464 p., prix 29 euro/190,23 FF. Apãrutã în martie acest an, cartea a selectat în presa româneascã o neobisnuitã convergentã a verdictelor, aproape fãrã exceptie negative. La început, reactiile au fost oarecum preventive, cîtiva ilustri intelectuali din exil si apoi echipa de la Observator Cultural au publicat texte de tipul: "ce bine cã se ocupã un cercetãtor eminent din Occident si de cultura noastrã, ce bine cã ne aduce aminte de optiunile pro-fasciste ale "ilustrei generatii" pe care, nu-i asa?- intelectualitatea românã nu si le-a asumat cu suficientã hotãrîre, cantitatea de cenusã pusã în cap fiind decisã ca total insuficientã", la care s-au adãugat pentru asezonare cîteva rezerve. A urmat însã canonada, dupã serialele lui Mircea Iorgulescu, Marta Petreu si recent Alain Paruit, dupã care n-a mai rãmas mai nimic din cartea invocatã, doveditã ca fiind plinã de greseli, plagiatã pe întinse suprafete, inspiratã de surse la a doua mînã si, cel mai grav, de o rea credintã (id est lipsã de obiectivitate) socantã (vezi motoul, colosalã perlã).
Dar nu cartea dnei Lavastine este propriu-zis tema acestor rînduri, nici ecourile stîrnite în cultura noastrã, ci ceva mult mai terestru (si, socot, mult mai important): ce facem cu toate astea? Este, de fapt, întrebarea cheie a politicii noastre culturale. Cu alte cuvinte, ce ar trebui sã facã acum autoritãtile noastre culturale (si chiar cele politice)? Simplu: cineva ar trebui sã adune într-o carte toate materialele apãrute în presa autohtonã pe aceastã temã, iar statul român ar trebui sã plãteascã editurii la care a apãrut cartea dnei. Lavastine publicarea unei traduceri a acestei antologii. Nici un pret n-ar fi prea mare. În locul nu stiu cãror albume despre fantasmatice Românii, o asemenea investitie culturalã s-ar dovedi într-adevãr exceptionalã. Altfel, toatã agitatia noastrã este egalã cu zero. Cititorul francez va lua firesc de bune informatiile din cartea cercetãtoarei franceze si toate supãrãrile noastre vor rãmîne, cum s-a întîmplat de atîtea ori, o simplã moarã de mãcinat la nesfîrsit complexe de vinovãtie si ostracizare. Dacã am avea aceastã minimã abilitate, s-ar putea ca lucrarea aceasta inchizitorialã sã capete exact functia opusã celei pe care pesemne a intentionat-o autoarea: aceea de a restitui Europei o culturã demnã si care nu se teme nici de trecutul, nici de prezentul, nici de pozitia ei geograficã. Cred cã de astã datã intelectualii nostri si-au fãcut cu prisosintã datoria, mai rãmîne doar de fãcut "micul pas" ca lupta sã fie si cunoscutã.
Cu exceptia articolului lui Alain Paruit, apãrut în ESPRIT, nici unul dintre celelalte nu a ajuns încã la cunostinta intelectualului occidental. Sã precizez cã nici un demers individual nu mi s-ar pãrea suficient, chiar dacã, prin relatii personale, unul sau altul dintre scriitorii români ar face sã-i aparã studiul într-o publicatie din Franta (eveniment prea putin probabil totusi), lucrul n-ar avea forta de impact pe care ar avea-o culegerea pe care am propus-o. ªi fiindcã am intrat pe terenul cald al imaginatiei, mi-as închipui chiar o emisiune Tv. pe un post de mare audientã, ce-ati zice sã urmãrim o dezbatere în direct între Marta Petreu si Alexandra Lavastine? Sunã utopic, desigur, dar pînã ce cultura românã nu-si va cîstiga putirinta de a a nu mai percepe ca utopicã o asemenea ipotezã, ea nu este realmente o culturã de-provincializatã. Dacã am avea într-adevãr o ambasadã si atasati culturali care sã-si respecte rangul, acestia n-ar trebui sã aibã somn pînã ce o întreagã campanie de presã nu s-ar declansa pentru a se face auzitã si vocea celeilalte pãrti. Din pãcate, oficialitãtile noastre au cu totul alte probleme decît afirmarea culturii. Am auzit de repetate ori reprodusã de tot felul de persoane cu ranguri sau de oameni obisnuiti prostia cã ambasadorii cei mai buni ai României sînt sportivii. Sã mã ierte Dumnezeu, dar dacã un fotbalist cu vãdite dificultãti de exprimare cursivã si avînd ca singur vocabular repertoriul national de îmjurãturi este reprezentantul spiritului românesc… Artistii, oamenii de stiintã, inventatorii, scriitorii se bucurã de o mult mai micã atentie. Iatã un prilej, oferit de o carte vãdit rãuvoitoare din cauza orbirii ideologice prin care "am putea iesi în lume". Obsesia noastrã dintotdeauna. Cartea dnei Lavastine va intra desigur în curînd într-o binemeritatã uitare. Dupã cît s-a fãcut de rîs în România sper, cred, cã nu va mai publica prea curînd vreun studiu pe teme românesti, sau oricum se va documenta mult mai atent. ªi va înceta sã ne considere un fel de "lume a patra" culturalã, care înghite orice. Dar toate astea n-au nici o importantã pentru vizibilitatea culturii române. Nu o simplã carte denigratoare este în discutie, ci o anume lectie pe care o avem de învãtat privind modul nostru de a reactiona în lume, ca lume. Dacã nu vom fi în stare de acest simplu gest de management cultural (poftim!) pe care-l indicam la început, atunci nu mai avem nici un drept sã ne plîngem. Vom fi condamnati sã înghitim orice stupizenie fãrã sã crîcnim. Nu spun cã este singura reactie adecvatã, sigur cã ea poate fi completatã cu altele, poate chiar mai eficiente. Dar mi se pare un prim pas fãrã de care nu se va putea înainta mai departe. Va face Guvernul României un astfel de pas? Sau Fundatia Culturalã Românã? Sincer sã fiu, mã îndoiesc.
Constinet sau nu, n-are nici o importantã, autoarea a vrut sã ne facã un mare rãu lansînd cu puterea autoritãtii pe care o reprezintã cultura francezã si editura la care a apãrut cartea o seamã de minciuni despre trei dintre scriitorii nostri. Sau semiadevãruri, care sînt mult mai rele decît minciunile. Nu cad în isteria scenaristo-complotistã, nu cred cã autoarea a vrut sã ne facã rãu din cine stie ce motive inavuabile, n-ar fi nici primul nici ultimul caz cînd o editurã francezã de prestigiu publicã lucrãri profund false din motive pur si simplu ideologice (vezi cîteva savuros-sinistre exemple în recent tradusa carte a lui Revel Marea paradã). Fãrã sã vrea, ea ne-a oferit însã o sansã. Aceea de a ne spune rãspicat, simplu, civilizat, si argumentul nostru pînã la ultima nuantã. Dacã nu vom sti sã folosim cum trebuie acestã sansã, nu e decît vina noastrã. Ne aflãm într-o situatie tulburãtor de asemãnãtoare cu aceea din deceniul opt, cînd ungurii tipãreau la Paris supereleganta Istorie a Transilvaniei si noi le rãspundeam cu articole în Scînteia, aidoma procedînd si cu rusii cu care polemizam tot în "organul" partidului nostru pentru nu stiu ce atac la Delirul. Dacã dupã douã decenii tot n-am învãtat cum sã ne apãrãm, atunci… Sigur, cei cîtiva specialisti autentici în istoria interbelicã pe care-i avem si-auspus cuvîntul, si-au scris replicile necesare. Nu trebuie sã ne zgîndãrim însã orgoliile cu iluzia cã am declansat o polemicã. Din cîte stiu, nu cred cã mã însel, autoarea nu a rãspuns încã nici unuia dintre reprosurile îndreptãtite (sau nu) care i s-au fãcut. De ce-ar face-o? - atîta vreme cît cititorul onest occidental, studentul care pregãteste un examen despre Ionesco sã zicem, habar n-are de erorile din acestã carte pe care el o crediteazã ca o lucrare stiintificã obiectivã, fãrã sã-i bãnuiascã partis-priul. Nu mai am spatiu sã amintesc si de "îngrijoratii" autohtoni care au luat de bunã cartea, în ideea cã tot ce scriu occcidentalii e literã de evanghelie si trebuie sã ne conformãm Dl. Cristea s-a referit într-un editorial acum vreo douã numere la un material emanat de la Ministerul Învãtãmîntului care atrãgea atentia profesorilor asupra nocivitãtii lui Cioran. Asa cã nu cred cã antologia pe care o propuneam la începutul acestor rînduri va apãrea vreodatã la Gallimard…