|
LOCUITORII
RAIULUI
Un proverb arab spune: dacã întîlnesti
un rai fãrã oameni, fereste-te, acolo e iadul!
Însã cine sînt locuitorii raiului? Sfintii?
Dreptii? Preotii? Martirii? Profetii? Misticii?
Ascetii? Oameni pur si simplu fãrã prihanã?
Adevãrul este cã, dacã aplicãm cu
maximã rigurozitate mãsurile pãmîntesti
ale exigentei etice, raiul post-adamic nu poate arãta
decît într-un singur fel: un rai pustiu. Poate tocmai
de aceea au fost inventate religiile, ca sã mascheze, sã
facã mai suportabilã aceastã pustietate despre
care numai ele puteau sã stie cîte ceva. Ne
este greu sã recunoastem cã, dupã Cãdere,
nimeni nu i-a mai deschis portile… Blaga o intuise
într-o poezie de un tulburãtor vizionarism în
care Arhanghelul, cu un cotor de sabie în mânã,
apãrã inutil un paradis în destrãmare,
la portile cãruia n-a mai bãtut nimeni de
la Facere. Prin comparatie, cu Iadul lucrurile par foarte
simple: acolo trebuie sã fie o aglomeratie ceva de
speriat. La un moment dat, oamenii au mai invetat un fel de statie
de triere numitã Purgatoriu, dar nu vom insista asupra
acestui sofism teologic. Purgatoriul vrea sã fie o victorie
a nuantei, a infinitului colorat dintre alb si negru.
Dar si a perpetuei indecizii, a insuportabilei nehotãrîri
a asteptãrii. Cineva a observat cã majoritatea
celor (nu atît de multi pe cît s-ar crede) care
citesc Divina Comedie nu trec, de fapt, de Infern. Celelalte douã
pãrti par infinit mai plictisitoare…
Dar sã ne întoarcem pe cãrãrile umbrite
ale Raiului. Pe cine putem întîlni acolo? Dacã
refuzãm, bineînteles, ca total irelevante într-un
asemenea context splendorile imaginatiei poetilor
care populeazã acest spatiu cu fiinte eterice
"în lungi haine de luminã". Aici s-ar putea
deschide un lung discurs de istorie comparatã a religiilor
sau eticã privind conditiile pe care trebuie sã
le îndeplineascã muritorii pentru a accede în
Paradis. Dar sã trecem… Este Paradisul origine sau
tel? Sau punctul Eternei Reîntoarceri? Cu alte cuvinte,
îl gãsim la începutul sau la sfîrsitul
acestei lumi? Meru, Quaf, Uttarakura… Cine se plimbã
în grãdinã, se plimbã în rai.
Dar poate cã omul a pierdut raiul în momentul în
care a început sã-l conceapã ca pe o rãsplatã.
Ceva pentru care trebuie sã lupti, sã-l meriti.
Cartea ne spune despre el cu totul altceva. Raiul este, în
primul rînd, locul numelor. El nu poate rãmîne
nepopulat, tine de om, nu de divinitate ca demografia lui
sã rãmînã pozitivã. O fi functionînd
si aici un fel de lege a numerelor mari? Sã bãgãm
de seamã cã, la începutul ei, Cartea nu descrie
în paralel Raiul si Iadul ci Raiul si Lumea. Aceastã
pereche corelativã trebuie cercetatã, antiteza cealaltã
se dovedeste a fi pînã la urmã mai superficialã.
Raiul este cu putin mai vechi decît omul, el a fost
alcãtuit special pentru a fi locuit. El este prin excelentã
Adãpostul. Dar cu asta încã n-am spus esentialul.
Raiul este locul nasterii limbajului. De aceea în orice
limbaj este remanentã o "nostalgie a paradisului".
Aici este numit Adam: "Si a strigat Domnul Dumnezeu
pe Adam si i-a zis: "Adame, unde esti?""
si aici i se dã lui Adam posibilitatea sã numeascã
animalele. "Si Domnul Dumnezeu Care fãcuse din
pãmînt toate fiarele cîmpului si toate
pãsãrile cerului, le-a adus la Adam , ca sã
vadã cum le va numi; asa cã toate fiintele
vii sã le numeascã precum le va numi el". Sã
ne obisnuim a gîndi raiul în termeni de nastere
a limbajului! Nu este vorba despre acel limbaj adamic pe care
încearcã sã-l reconstituie lingvistii
utopisti, ci limbajul ca o chintã esentã
a lumii. Dar "ca sã vadã cum le va numi"
indicã si o primã încercare la care este
supus omul, si, totdeodatã, spatiul primei si
totalei sale libertãti. Aceea a rostirii. Orgoliul
lui Adam ca nomothet. Aceastã însusire a lui
Adam îi justificã existenta ca singurã
creaturã "dupã chipul si asemãnarea
Domnului". Dumnezeu ne apare în mod special curios:
l-a înzestrat pe Adam, fiul sãu, cu harul suprem
de a da nume si este interesat sã vadã, înainte
de toate, cum se foloseste acest ucenic vrãjitor de
puterea supremã care i-a fost datã.
Imaginea Raiului ca o "lume de dincolo", dãruitã
cîtorva alesi dupã moarte (deci ca urmare sã-i
spunem logicã a exercitiului vietii, chiar
dacã uneori concedem cã nepãtrunse sînt
cãile Domnului si greu de înteles mãsurile
cu care El ne judecã) are foarte putin de-a face
cu imaginea întemeietoare pe care ne-o prezintã Cartea
la începutul ei. Si care, la rîndu-i, seamãnã
prea putin cu tehnicile constrîngerii de care (ab)uzeazã
multe religii. Nu-mi imaginez un paradis cîstigat prin
constrîngere. "Proverbul" pe care îl comentez
aici ne previne împotriva unui anume rigorism religios si/sau
moral care riscã sã lase cerurile nepopulate, o
fi Paradisul o afacere cereascã, dar locuirea lui tine
de fortele teluricului. Spatiu al limbajului, deci
spatiu al dialecticii, Paradisul face posibilã minunea
diferentei (numindu-le Adam recunoaste cã este
cu totul altceva decît dobitoacele, primind numele de stãpîn)
în consecintã putinta pur divinã
a Întelegerii. De aceea este inevitabil ca Raiul sã
aibe o populatie dincolo de o anume "masã criticã".
Este a doua încercare la care este supus primul om, limbajul
coextensiv libertãtii, singura libertate posibilã,
aceea a perfectionãrii întru puritate. Sînteti
liberi sã fiti perfecti, pare a ne spune structura
lingvisticã a Paradisului.
Elementul cheie în formula de sintezã a Paradisului
este puritatea. Dar sã observãm imediat incompatibilitatea
fundamentalã dintre limbaj si puritate. Limbajul este
expresia integralã a Impurului. Nu sarpele, ci limbajul
este Marele Ispititor de la rãdãcina pomului cunoasterii.Nu
este posibil un limbaj al puritãtii, ceea ce marii
mistici au stiut-o cel mai bine. Puritatea este mutã
ca recea lebãdã blagianã. Limbajul i-a fost
dãruit omului pentru a-i face cãderea suportabilã.
El este anticiparea cãderii, anticiparea oricãrei
cãderi. Fãrã limbaj, omul s-ar fi zdrobit
de pãmînt. Dar Raiul nu numai contine limbajul,
ci îl si impune. De aceea orice limbaj este o amintire
a lui "cînd eram mai tînãr si la
trup curat". Pentru cã în mintea majoritãtii
dintre noi copilãria si paradisul sînt notiuni
aproape sinonime, avînd ca numitor comun tocmai fericirea
puritãtii. Fraza în jurul cãreia hãrnicesc
aceste meditatii este un avertisment împotriva fundamentalismelor
de orice fel ale puritãtii. Puritate care poate ucide
în numele unui paradis desertic. Dar existã
vreun fundamentalism care sã nu fie în fondul sãu
cathar? Si totusi, sã o repetãm pînã
ce grozãvia ideii ne va obseda mintile noastre lenese:
Paradisul contine sîmburele impuritãtii.
Este ceea ce îl face respirabil, accesibil, si abia
acest sîmbure îngãduie cu adevãrat etica
severã a datoriei si a sacrificiului. Pentru cã,
asemeni parabolelor din Noul Testament, Judecata se coboarã
pe pãmînt, printre oameni ca noi, femeia adulterã,
vamesul sau tîlharul au parte de neasteptate sentinte
întãritoare de sperante, infinit iubitoare.
Iisus pare a avea ca misiune principalã o schimbare a criteriilor,
Poarta râmîne deschisã pentru o clipã
de credintã suficient de intensã îmcît
sã ardã orice rezistentã. El ,cere
doar: vegheati neîncetat! - si în acest
îndemn stã toatã morala lumii. Paradisul nostru,
ca proiectie imaginalã, construct cultural-antropologic,
poate fi loc al rãsplatei si al puritãtii.
Cel în care vom exista (ce alt cuvînt as putea
folosi?) îsi contine propriile posibilitãti
de alchimie a impuritãtilor. De aceea de el ne desparte
nu un abis, ci ne leagã un drum, fie el cît de lung,
de dificil, de periculos.
|
