OMUL INTEROGATIV

Pe scara creatiei omul este singura fiintã interogativã. Nici îngerii, nici demonii nu cunosc întrebarea. Primii sînt laudatori, ei stau vesnic sub zodia exclamatiei cantabile, doxologizînd paradisiac. Demonul, la rîndu-i, nu este (în ciuda aparentelor si a prejudecãtilor) un întrebãtor propriu-zis, ci numai un ispititor. Pe el nu-l intereseazã întrebarea (de vreme ce posedã deja toate rãspunsurile) dar o instrumentalizeazã, fãcînd din ea metoda fundamentalã a ispitei. Punctuatia lui favoritã este alcãtuitã din punctele de suspensie, aluzia insidioasã, prelungirea neaºteptatã a ceea ce credeai definitiv încheiat, nedumerirea, incertitudinea.
Din aceastã aºezare ierarhicã se naste întrebarea. Pentru demon, în singurãtatea lui, ea este de o perfectã inutilitate. Între imnologia angelicã si bîrfa demonicã (demonul este cel care stie totul despre toti si care îsi comunicã triumfãtor aceastã atotstiintã) este frontiera interogativului uman, prea-uman. O frontierã verticalã, care smulge din mlastina ispitei demoniace spre un teritoriu al non-întrebãrii (care nu este neapãrat si unul al certitudinii lipsite de apãsãri). Întrebarea se terminã în punct, adicã în Dumnezeu. Interogatia nu este cunoscutã nici Demiurgului. El poate, fireste, întreba ("Unde este fratele tãu, Abel?"), dar este numai o întrebare tranzitivã, adresatã omului, pentru cã este singura modalitate de a stabili un dialog eficient cu aceastã fiintã decãzutã. Întrebarea (auto)reflexivã nu este atributul Demiurgului. El vede cã ceea ce a fãcut este bun, dar nu se întreabã dacã actul creator este reusit. Întrebarea dubitativã este incompatibilã cu demiurgia. Întrebarea, ca desenare a granitelor umanului, nu face decît sã lãrgeascã spre infinit limitele realitãtii. Lucru perfect inutil pentru entitãtile supra-umane. Ele nu au nevoie de întrebare pentru cã nu li se aplicã acelasi sens al conceptului de realitate ca nouã, sublunarilor. Aceastã functie sporitoare include întrebarea între continuturile fundamentale ale umanului. "J`ai cherche dans la doute un remede contre l`anxiete. Le remede a fini par faire cause commune avec le mal". (E.M.Cioran) Aceasta este întrebarea/îndoiala: boalã care se confundã cu remediul. Nu te vindeci punînd/punîndu-ti întrebãri. Nu gãsesti nici mãcar numele bolii. Cum poate, în aceste conditii, întrebarea sã lãrgeascã realitatea? Iatã o întrebare... Întrebarea nu naste rãspuns. Aceasta este una din marile iluzii pe care trebuie sã le abandonãm odatã pentru totdeauna. Întrebarea nu naste decît întrebare. Adicã nedumerire. Locuire într-un labirint fractalic, în "grãdina potecilor ce se bifurcã" la infinit. Dinamic, semnul cocosat al întrebãrii anuleazã de fapt punctul. Încheierea, iesirea de orice fel. Deschide doar o rãtãcire perpetuã. Pînã la prea-tîrziul lui Holderlin: "Aber Freund, wir kommen zu spat".
Gnosticii de tot felul au încercat sã ridice întrebarea pînã la cerul divinitãtii. Includ aici toate felurile de rationalitate care si-au propus sã demonstreze existenta divinitãtii. Sau sã facã din ea o simplã ipotezã cosmologicã ori ontologicã. Nimic mai mult. Acesti gînditori cãrora le-am dat numele cu totul general de gnostici nu pun propriu-zis sub semnul întrebãrii divinul (în felul ateist-luminist vulgar), ci vor sã oblige divinul sã se întrebe. Aceastã silnicã trecere în reflexiv a tranzitivului absolut este marea obosealã a vremurilor moderne. O ciudatã antropomorfizare, o mutare din registrul pur ontologic ("Da,da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rãu" - Matei 5.37. Sau, într-o altã traducere: "Ci cuvîntul vostru sã fie: ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decît acestea, de la cel rãu este") în cel moral, singurul loc unde poate apãrea acest ciudat si imposibil Dumnezeu dubitativ. Tinînd de conditia umanã, interogatia a fost cititã ca un semn al Cãderii. Starea noastrã post-paradisiacã, istoricã. Moralistul scria despre cãderea în istorie. Mã întreb dacã în infern (mai) existã întrebãri, sau numai regrete. Din acest punct de vedere, orice moralist sceptic pare a mosteni o genã gnosticã, în mãsura în care pune sub semnul întrebãrii ceea ce este in-discutabil. Si asa se nãscu tragedia... Adicã încercarea de a vorbi despre ceea, apud Wittgenstein, nu se poate decît tãcea. As scrie un tratat despre tãcere în care ar fi vorba de fapt numai despre întrebare... Observati cum îmi apar în text, fãrã sã îmi dau seama, punctele de suspensie ale demonicului!
Întrebarea rupe, divide, desparte: mama de fiu, bãrbatul de femeie, fratele de frate. Întrebarea este schizofrenicã, spre deosebire de rãspuns care este paranoid. Dar iubesc întrebarea pentru cã este liberã. "Mergi si îti poartã/eroare si întrebare/pe unica ta cale" (Martin Heidegger, Experienta gîndirii, în vol. Originea operei de artã, ed. Humanitas, 1995, trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu). Teribilã aceastã de nedespãrtit îngemãnare: eroare - întrebare! Aproape cã nu le putem rosti una fãrã alta. Dinamica întrebãrii stã tocmai în aceastã împreunã-rostire, înaintãm împreunã cu ea, pentru cã odihna rãspunsului ne-a fost pe veci refuzatã.
Întrebarea nu este împotriva credintei. Ea este credinta. N-are nimic de-a face cu acel prostesc: crede si nu cerceta! Pentru cã nu poti crede într-o axiomã, dar nici într-o poezie. Slavã categoriei nedescoperite a indubitabilului! Credinta cea puternicã nu se adãposteºte decît în întrebare, se hrãneºte cu laptele ei acru. Hãrtuieºte, e mordantã, dinamicã, vicleanã. "Omnia bona mea mecum sunt" (Seneca) sau "Omnia mea mecum porto" (Cicero) Si ceea ce port pururea cu mine sînt doar întrebãrile mele. Tezaur indestructibil. Comoarã de doi bani. A nu se confunda însã întrebarea cu simpla curiozitate. Aceasta din urmãne aduce înapoi în teritoriul "celui rãu". Tine de bîrfa existentialã. De îngrãdirile de tot felul ale firavei noastre libertãti de miscare interioarã. Filozoful dispune de o indiscretie cosmicã. Mult mai mult decît cel mai încrîncenat savant el vîneazã Secretul. Întrebãrile sale tintesc fãrã istov sã-l scoatã pe Dumnezeu din singurãtatea creatiei. Asa îmi explic voluptatea cu care ne rãtãcim în întrebare: orgoliul cã putem bîntui prin preajma Creatorului. Mitul ne povesteste cã o întrebare bine pusã poate salva lumea. Fie mãcar o ureche care sã o asculte!

13 iunie 2002