REVELATII EMINESCIENE

O adevãratã carte eveniment este în istoriografia noastrã literarã din ultimii ani lucrarea Ilinei Gregori fad intitulatã STUDII LITERARE. Apãrutã la Editura Fundatiei Culturale Române în 2002, lucrarea este compusã din douã pãrti: Eminescu la Berlin si Mircea Eliade: Trei analize. Partea de rezistentã este desigur prima, reusind sã aducã în studiile biografice eminesciene un punct de vedere nou, ceea ce nu s-a mai întâmplat de (prea) multã vreme. "Norocul" cãrtii este cã a apãrut la doi ani dupã "Anul Eminescu", neintrând astfel în festivismul inerent si de tristã amintire al momentului. Autoarea, de multã vreme profesând în Germania, chiar localizeazã în Argumentul initial circumstantele aparitiei cãrtii, sintetizând reactiile inhibate ale eminescologiei românesti (oare mai existã? - mã întreb) la acel moment care ar fi trebuit sã fie de bilant.
Sã facem însã mai întâi un scurt ocol parantetic pentru a observa penuria genului biografic în literatura noastrã. Pretutindeni în lume biografiile scriitorilor, ale artistilor, sunt un gen care se bucurã si de un mare succes de public si de atentia editorilor, momentele aniversare fiind de cele mai multe ori marcate de publicarea mai multor biografii. Istorigrafia noastrã literarã suferã de o disperantã sãrãcie în domeniu, biografiile, câte existã, sunt îndeobste factologice, fãrã preocupãri pentru constructia literarã a textului, neprezentând nici o atractie pentru cititorul obisnuit si adresându-se exclusiv specialistului. Putem enumera o multime de scriitori de primã mânã care nu se bucurã nici mãcar de o biografie decentã, necum de una cu virtuti literare. Cât îl priveste pe Eminescu, as spune cã "ne-am odihnit" în biografia cãlinescianã, consideratã de foarte multi pânã azi drept singura biografie reprezentativã pentru poet, care ar face inutil orice alt efort de a oferi un portret scriptic diferit al poetului. Ceea ce, dacã ar fi adevãrat, ar fi cumplit de trist pentru cultura românã si ar denota o ciudatã mentalitate de "verdict definitiv" care nu are ce cãuta în lumea literelor, cantonându-ne într-un provincialism hilar. Din punctul meu de vedere, cea mai comprehensivã biografie eminescianã pe care o avem pânã acum este Hyperion I, a lui George Munteanu. De altfel, chiar studiul Ilinei Gregori, desi amendeazã punctual viziunea lui George Munteanu privind perioada berlinezã, se bazeazã mult mai mult pe "portretul" desprins din cartea acestuia decât pe cel "clasic", impus de biografia cãlinescianã. Din pãcate, biografia lui George Munteanu, desi preluatã tacit de multã lume, este foarte putin citatã în momentele de bilant. Mai recent, au început sã prolifereze un tip ciudat de "studii biografice", situate la marginea dintre fictiune, romanul de serie neagrã, fictiunea politicã si materialul clinic pentru studiul paranoiei care fac din Eminescu o victimã a unor obscure comploturi interne si internationale, primul detinut într-un azil psihiatric, ucis de liberali sau oculta masonicã s.a.m.d. ªi în timpul acesta, dupã cum ne demonstreazã cercetãtoarea germanã, o multime de date mult mai palpabile rãmân inerte sub ochii cercetãtorilor. Dupã moartea lui Petru Cretia, eu unul nu mai stiu pe cineva cu toatã competenta culturalã, istoricã, filozoficã, filologicã, lingvisticã, eminescologicã si moralã care sã ne poatã oferi o nouã editie Eminescu de care cultura românã ar avea o colosalã nevoie la început de mileniu. În nimicnicia noastrã, ca sã-l citez pe poet si pe Noica deopotrivã, ne-am odihnit în editia Perpessicius, precum ne-am odihnit si în cele douã monografii cãlinesciene dedicate vietii si operei. Nu întâmplãtor dna. Gregori citeazã rânduri cutremurãtoare din premonitoriul Testament al unui eminescolog al lui Petru Cretia. Ocupându-se doar de episodul berlinez - socotit pânã acum de biografi oarecum marginal - al biografiei poetului, Ilina Gregori combate în primul rând acea viziune cãlinescianã, bine înrãdãcinatã în mentalul nostru pânã astãzi: "Cum bine stim, Cãlinescu este în bunã parte responsabil pentru imaginea unui Eminescu autodidact, cititor pãtimas dar fãrã sistem, multilateral dar superficial, rãmas - ca sã fim clari - pe bunã dreptate fãrã titluri si diplome". (p.69) Epoca berlinezã este tocmai una a exceptionalelor acumulãri, cercetãtoarea face observatia capitalã cã, multumindu-se sã numere poeziile din aceastã perioadã, mult mai putine, biografii precedenti au vorbit de o crizã, fiind vorba în fond de ceva mai mult decât de poezie, o crizã intelectualã ("Întrebarea pe care mi-o pun, este dacã nu ar fi potrivit sã cãutãm pe plan intelectual - într-un conflict teoretic asadar si nu neapãrat în idiosincraziile sau nevroza poetului - explicatia acelei profunde schimbãri pe care i-o atestã criticii la sfârsitul perioadei petrecute în metropola imperialã. În acest sens, lecturile sale de specialitate, excerptele, însemnãrile de la cursuri, accesibile acum în totalitatea lor, reclamã o reevaluare extrem de atentã" (p.53,v.mai departe si.p.55), o perioadã de ferventã acumulare, de schimbare si consolidare a unor convingeri filozofice, sub specia kierkegaardianã a seriosului care l-a caracterizat totdeauna pe Eminescu. Mãrturisesc a fi fost la rându-mi mult mai interesat de Viena "lui Eminescu" (chiar dacã si în acest domeniu ne lipseste o cercetare exhaustivã), considerând Berlinul doar o tranzitie pasagerã spre niste momente mai temeinice ale creatiei. Noutatea acestui studiu este de a elimina tocmai prejudecata unei perioade critice, primite de poet doar a contre coeur, de ostilitate împotriva Berlinului si de infertilitate poeticã.
Premizele sunt clar enuntate: "Eminescu nu suferã de un exces, ci de un minus de cunoastere" (vezi analiza manuscriselor în limba germanã, care, desi de mult publicate în editia de opere complete, n-au fost decât prea putin explorate de eminescologi), "Eminescu îmi pare insuficient cunoscut sub aspect biografic, subapreciat sub aspect intelectual si - ca "poet national" - prost înteles" (p.7). Dna. Gregori observã apoi cã opozitia Viena vs. Berlin este falsã, cã faimoasa scrisoare prin care poetul îsi exprima regretul de a fi venit la Berlin poate fi cititã si altfel (tocmai aceastã calitate face din carte un eveniment: ea nu se bazeazã pe vreo descoperire bibliograficã senzationalã, ci pe modul inedit, proaspãt în care sunt citite documente alfel bine stiute de eminescologi), cã pânã acum descrierea perioadei berlineze de cãtre biografi a fost "albã" fãrã nici un efort de a contextualiza, de a prezenta mediul în care personajul îsi va petrece cei doi ani. De aceea reconsiderarea acestei perioade porneste de la atente descrieri ale contextului istoric, ale felului în care se prezenta orasul, abia devenit capitalã si într-o fantasticã dezvoltare urbanisticã si demograficã, (inclusiv prin incitante trimiteri la artistii care au ilustrat grafic perioada), ale circumstantelor politice interne care au favorizat trimiterea poetului pentru continuarea studiilor în capitala Germaniei. Urmeazã analiza atmosferei de la Universitatea Friedrich-Wilhelm. Cercetãtoarea reconstituie cu minutiozitate nu numai sistemul de învãtãmânt german, ci accentueazã racordul pe care, fãrã complexe, studentul Eminescu îl fãcea prin aceste studii cu tot ce era mai modern în gândirea vremii. Sistemul încuraja libertatea de gândire, maturizarea intelectualã, drumul direct la surse, echilibrul între gândirea speculativã si stiintã, adicã tot atâtea trãsãturi care-l vor marca pe intelectualul Eminescu. Cu o intuitie fãrã gresealã el se va orienta spre tot ceea ce oferea mai actual stiinta germanã. Astfel, s-a insistat prea putin de pildã, în biografiile sale asupra colaborãrii la Enciclopedia Brockhaus.
Dupã aceastã "colorare a fundalului", care-l plaseazã pe poet într-un mediu descris cu exactitate si putere de sugestie (vezi de pildã ipoteza modului cum cãlãtorea studentul în anarhia si aglomeratia "orasului furnicar" de la domiciliul situat la periferie pânã la Universitate), urmeazã o lecturã "internã" a acestei perioade, prin descifrarea unor texte eminesciene care aruncã o luminã ineditã asupra perioadei asazicând de exil berlinez. Este mai întâi vorba despre rediscutarea arhidezbãtutei chestiuni a raporturilor lui Eminescu cu filozofia lui Schopenhauer. Autoarea face mai întâi o situare a acestei filozofii în mediul intelectual german (berlinez) al vremii, pentru a putea demonstra cã " Eminescu a sosit la Berlin ca schopenhaurian convins si a rãmas un schopenhaurian convins în acest mediu". Numai cã autoarea nu mai insistã, cum au fãcut toti cercetãtorii de pânã acum asupra lucrãrii capitale a acestuia: Die Welt als Wille und Vorstellung, ci pe un text mai mic, ignorat pânã acum, Versuch über das Geistersehn und was damit zusammenhängt si pe Lexiconul schopenhaurian al lui Frauenstädt. Demonstratia merge în sensul descoperirii inconstientului despre care vorbeste textul filozofului german (Traumorgan - "organ oniric"). Inconstient pe care poetul îl va incorpora sistemului sãu de gândire poeticã, atât sub aspectul individual, cât si sub cel colectiv (un gând din cele aruncate pe miile de foi de însemnãri eminesciene spune "si popoarele dorm" autoarea construind o întreagã si fascinantã explicatie, prin corelare si cu alte însemnãri, privind o anume filozofie a inconstientului colectiv pe care Eminescu si-a consolidat-o în timp). Sunt analizate în acest sens proze precum Fãt Frumos din lacrimã si Sãrmanul Dionis. Observatiile fãcute aici nu vor mai putea fi ignorate de acum încolo de cãtre eminescologi, mai ales prin finetea naratologicã dar si prin felul cum sunt introduse în context. Pentru a interpreta basmul, de pildã, facem un pasionant excurs în lumea studiilor de egiptologie ale profesorului Lepsius si a unei adevãrate mode privind Egiptul în societatea vremii, pânã la identificarea unui text ce ar putea sta la baza celebrului fragment privind Egiptul din Memento Mori, poezia Nilfahrt de Theodor Altwasser. Unul dintre cuvintele cheie care apar adesea în opera eminescianã: hieroglifã, este interpretat prin chiar povestea palpitantã a descifrãrii hieroglifelor egiptene care sugereazã autoarei un fel de hermeneuticã sui generis prin care se pot "citi" în infra-textul lor imaginile eminesciene. Citit ca mit, de pildã, basmul îsi dezvãluie nebãnuite întelesuri. Istoria receptãrii acestei proze stranii care este Sãrmanul Dionis adaugã parcã prin ea însãsi noi semnificatii textului. Aplicând metode subtile ale naratologiei, dar si folosind o teorie despre fantastic diferitã de cea "clasicã" a lui Todorov (inaplicabilã în cazul de fatã) autoarea dovedeste cã stupoarea pe care a provocat-o nuvela încã de la prima lecturã în cadrul Junimii si pânã astãzi provine dintr-o falsã asteptare a cititorului care plaseazã textul în cadrul teoretic al nuvelei clasice (indus în eroare si de acel final atât de discutat în care naratorul sugereazã "explicatii"), cu personaje structurate, actiune etc. Dar premiza actiunii pe douã nivele, unul realist, celãlalt oniric, se dovdeste falsã, întrucât pânã la urmã ne situãm în plin domeniu al indecidabilelor. Nu putem hotãrî adicã dacã Dan sau Dionis sunt personajul "adevãrat" (celãlalt tinând de planul oniric), dacã "actiunea" are un substrat real din care la un moment dat "derapeazã" în oniric. Raportul realitate - vis este la Eminescu mult mai complicat decât am fost pregãtiti sã-l acceptãm As observa cã existã si o aproape sfidãtoare - cum sã-i spun? - "indiferentã la epic" în nuvela eminescianã. În numai câteva rânduri el acumuleazã cu o vitezã uluitoare si un rictus sfidãtor mai toate poncifele romantismului de raft doi: atmosfera nocturnã, cadrul interior, orfanii, tema dublului, portretul personajului, sãrãcia, mostenirea nobiliarã, practicile oculte etc. etc., ca si cum ar vrea sã scape cât mai repede de toate acestea pentru a ajunge la ceea ce îl interesa cu adevãrat: construirea unui spatiu de "onirism absolut", fatã de care termenul de "realitate" îsi pierde orice functie referentialã.
Ilina Gregori analizeazã functia ambiguã a naratorului în aceastã nuvelã, dar înainte de asta, face o observatie de o deconcertantã simplitate: acest text care i-a pus totdeauna în încurcãturã pe comentatori prin bizareria sa ("reducându-le la simple vise a unei imaginatiuni bolnave") a fost totusi publicat de ultraexigentul Eminescu. Lucru care ar fi trebuit sã dea mai mult de gândit exegetilor. "Altfel decât în nuvela-standard, unde autorul îsi demonstreazã arta deformând istoria, manipulând conform unei strategii premeditate ordinea, durata, distanta evenimentelor la care se referã, naratorul eminescian urmeazã de-aproape, ca magnetizat, firul faptelor denotate, aspirã chiar - s-ar spune - sã le dubleze prin discursul sãu fluxul. Pe calea unei triple conexiuni - tendential cronologic, sincron si isocron - verbul acestui intermediar anonim se oferã, pe mari portiuni ale textului, ca un decalc impecabil si substitut desãvârsit al celui original, care rãmâne - cum s-a vãzut - refuzat eroului. O convergentã tulburãtoare se produce astfel între cei doi poli ai povsetirii eminesciene - naratorul anonim pe de o parte - locutor unic, absolut, dar niciodatã "persoana întâia"- si eroul istoriei pe de alta - Dionis, mereu "persoana a treia" în gramatica discursului, dar abundent citatã, infinit de darnicã cu "eul" sãu".(p.73) "Finalul pe care Eminescu l-a definitivat abia la Berlin, trebuie luat în serios: el contine un mesaj esential. De aici trebuie sã înceapã lectura povestirii. Or, cele douã întrebãri formulate de narator privesc: una - identitatea eroului ("Cine ste eroul adevãrat al acestor întâmplãri - Dan ori Dionis?") cealaltã - statutul ontologic al actiunilor("Fost-au vis sau nu […]?") Ar fi simplist sã credem cã nu suntem solicitati sã alegem cele douã rãspunsuri corecte dintre cele patru posbile, propuse de narator. Rãspunsul adevãrat nu se aflã printre termenii alternativelor formulate explicit: Dionis sau Dan? Realitate sau vis?" (p.68)
Întors de la Berlin, Eminescu descoperã treptat realitãtile societãtii românesti. Cunostintele prealabile de istorie si folclor, dar si descoperirea etnopsihologiei fondatã de profesorii sãi berlinezi Lazarus si Steinthal, îl vor ajuta sã aprofundeze mitul national. Fizionomia creatiei sale se va fi schimbat, poate, sub o mai lipsitã de iluzii cunoastere a posibilitãtilor de întelegere a publicului sãu. Biograficul îsi va fi adus si el aluviunile în ceea ce priveste adâncirea unui pesimism cãruia Schopenhauer si Buddhismul îi puseserã doar bazele teoretice. Iar marile proiecte creatoare, gen Memento Mori, vor rãmâne ascunse în manuscrise, spre vesnica uimire a noastrã.
Cele trei eseuri despre Eliade, se cuvine sã spunem câteva cuvinte si despre ele, nu sunt deloc mai putin importante decât analizele din prima secventã a volumului. Ele se bazeazã îndeosebi pe preocupãrile mai vechi ale autoarei de redefinire a fantasticului. Astfel Domnisoara Christina este neasteptat cititã prin prisma împrejurãrilor istorice prin care trecea România, fantasticul este interpretat ca o metaforã globalizantã a exilului iar diaristica eliadescã este repozitionatã favorabil în cadrul operei.
Nu ne-am bucurat, cu exceptia scrisorilor inedite cãtre Veronica Micle, în anul jubiliar Eminescu de realizãri editoriale iesite din comun. Cartea dnei. Ilina Gregori vine sã suplineascã o eminescologie în mare suferintã, o crizã a culturii române aflatã într-un moment în care nu-si gãseste deloc o justã raportare la poet. Folositã excesiv ca pretext politic, neglijatã de semidoctismul cu ifose, supralicitatã agresiv si putin inteligent de "apãrãtori" care o muzeificã si o mumificã în fond, opera lui Eminescu rãmâne, poate cã din fericire, un vast santier arheologic în care cea mai mare parte a comorilor rãmân încã îngropate si care rezervã cercetãtorului tenace surprize. Cum este si acest val de aer proaspãt în prãfuita (neatenta mea masinã scrisese "prãduita", si, poate, nu gresea prea mult) noastrã eminescologie pe care îl aduce cartea de fatã.