SUPERLATIVELE ÎNEACÃ

Pentru pãcatele mele, vorba lui Gavrilescu, fiind profesor de românã si participînd luna aceasta la examenul de bacalaureat, m-am întîlnit cu o probemã: nu analfabetismul în progresie galopantã, nu incapacitatea (prea)multor candidati de a formula o singurã idee coerentã, nu discrepanta flagrantã dintre ceea ce stiu absolventii si procentul de promovare - toate acestea sînt banalitãti pentru profesorii de românã care, cel mult, constatã cum au evoluat ele de la un an la altul. Am sã insist în aceste însemnãri asupra chestiunii superlativelor. Care nu este una tinînd în primul rînd de învãtãmînt , ci a perspectivei literar-culturale de maximã amplitudine. Elevii au tendinta (bine dresati de scoalã în acest sens) de a considera orice autor din manual drept "cel mai...". "Rationamentul" subiacent care duce la aceastã situatie este de tipul: dacã scritorul x este în manual, înseamnã cã trebuie sã fie cel mai... Cum se vede este o judecatã tipicã de canon. {i nu lipsitã de o oarecare îndreptãtire... Pãcãtuind însã printr-o gravã lipsã a nuantelor. Formulele critice înghitite pe nemestecate si devenite supãrãtoare clisee gen: cel mai mare poet al românilor, Luceafãrul poeziei românesti, Ceahlãul literaturii noastre, poetul tãrãnimii, poetul pãtimirii noastre, pãrintele romanului românesc s.a.m.d. nu sînt neapãrat false sau inepte. Ele devin doar enervante prin repetitie si îsi pierd orice continut informational, cognitiv. Devin niste "semne zero", vidate de orice informatie despre subiectul lor, dar comunicînd în schimb altceva: "nestirbita (extraordinar cuvînt! - recomandat de asociatia medicilor stomatologi din România) ta admiratie" fatã de subiectul în chestiune. Acesta este mesajul subliminal al utilizãrii acestor formule goale de continut. Acum doi ani, apele de un calm plat(itudine) al culturii autohtone au fost tulburate de o acerbã polemicã stîrnitã de niste articole iconoclaste (cel putin asa au fost receptate de unii) la adresa lui Eminescu. E absurd sã te întrebi care dintre tabere a avut dreptate. Citind însã cu atentie, sine ira et studio, aceste articole, observi cã, în cele mai multe, "negatorii" nu-l incrimineazã propriu-zis pe Eminescu, cît modul exaltat, triumfalist, plin de superlative absolute în care este el predat în scoalã. {i cum de prea mult dulce ti se apleacã...
Narcisismul nostru identitar ne face sã nu putem trãi fãrã superlative. Nu intru aici si într-o hermeneuticã psihanaliticã pentru a decela ce complexe se ascund sub aceastã adevãratã foame de superlative. Acea sinistrã orientare pritocitã în laboratoarele Securimii si devenitã politicã de stat prin anii '70-'80 numitã protocronism a infectat puternic mentalul colectiv pînã azi, în sensul unei euforii a autoelogierii, a unui sfidãtor complex de superioritate care mascheazã unul de inferioritate. Protocronismul n-a reprezentat decît o "hiperbolizare a superlativului", dacã mi se îngãduie o asemenea sintagmã ciudatã. Sigur cã, filozofic vorbind, trãim într-o lume a cliseelor, a formulelor si ideilor de-a gata cu care ne hrãneste din abundentã presa scrisã ori electronicã. Aceste conserve sub formã de formule critice pre-ambalate tin loc si de lecturã si de gîndire, te dispeneazã de cel mai mic efort de comprehensiune. Flaubert ne-a demonstrat-o. ~n altã ordine de idei, un manual nu este un studiu critic, el este obligat sã sacrifice originalitatea pentru banalitatea adevãrului incontestabil gen: Eminescu a fost un poet romantic, Rebreanu un romancier realist, Cãlinescu a încercat o resuscitare tardivã a balzacianismului într-o literaturã nu stiu dacã mai maturizatã pentru balzacianism decît pentru proustianism. Totul este ca astfel de formule (devenite în fond un fel de axiome) sã nu rãmînã suspendate în gol, sã se întîlneascã în adîncime cu Textul. Usor de zis, greu de fãcut. As observa cã, în încercarea lor salutarã de a revolutiona modul de predare a literaturii, manualele asa-zis alternative eliminã cît pot tipul de formule critice de care mã ocup aici, si nu totdeauna cu folos, pentru cã se pierd tocmai acele adevãruri simple si devalorizate dar adevãruri pe care ele le contin. Totul e ca montura în care ele sînt prezentate sã formeze acea deschidere spre interpretarea originalã a textului. Cînd lucrurile se vor mai aseza, sînt convins cã se va gãsi si în aceastã directie justa mãsurã.
Sîntem în general mefienti fatã de superlative. Cîrtitori, le punem imediat sub semnul întrebãrii. ~n acelasi timp, avem alergie la demitizãri, cine se ia de superlativele noastre (la Radio chiar existã o emisiune "La vînãtoare de superlative") devine automat dusman al poporului. Cum sã te pozitionezi just între aceste extreme? Paradoxul stã în aceea cã, în fond, superlativul ucide admiratia. Pentru cã el te dispenseazã de argumente. Cred cã ar trebui sã facem saltul de la o culturã a epitetului superlativ la o culturã a argumentului. Revenind la metafora culinarã, as spune cã superlativul este o mîncare extrem de gustoasã, dar greu digerabilã, drept care trebuie obligatoriu asezonatã cu "salata" picantã a argumentelor.
Pregãtindu-mi elevii pentru bacalaureatul de care vorbeam, le-am spus la un moment dat ceva de genul: este interzis sã folositi expresii ca: Eminescu este cel mai mare poet al românilor, Eminescu - Luceafãrul poeziei noastre etc.! (cer scuze pentru repetitie). La care a venit replica logicã: atunci cum spunem cã Eminescu a fost cel mai mare poet al nostru? Aceasta-i întrebarea - vorba unui alt "cel mai" al literaturii universale. Oscilînd între frica de superlative si folosirea lor abuzivã (nationalismul, batã-l vina!), nu gãsirãm încã acel pãmînt ferm pe care sã putem a ne deda linistiti constructiei unei catedrale (nu a Neamului, Doamne fereste de acest alt superlativ!) care sã nu se mai dãrîme manolic la prima furtunã. Unde este, la urma urmei, granita între megalomanie si benefica obsesie a monumentalului? Iatã o chestiune de "gramaticã" a culturii care încã îsi mai asteaptã rãspunsul. Pentru cã altfel ne vom îneca în superlative.

10 iulie 2002