|
TEROAREA
PERSOANEI ÎNTÎI
MOTO:
"Eu, cel care eram sunt
mort. Acest mort era nebun". (Jocul de zaruri)
"Un
joc pervers în care S.C. se complace e rememorarea posibilitãtilor.
Actele sale au o rãscruce, drumul însã e unul
supus timpului, deci nu poate apuca decît fie la dreapta,
fie la stînga. Nu poate cunoaste ce-ar fi fost dacã
apuca cealaltã cale. Acum însã dispune de
fictiune pentru a zbura peste timp, jocul nu-i face o mare plãcere,
dar parcurgerea sa înseamnã crearea unui timp nicidecum
mai trandafiriu, ci mai condensat". (p.40) Aceste rînduri,
scrise la 17 ani, contin in nuce "mitul personal" al
scriitorului si savantului de mai tîrziu I.P.Culianu. Asa
cum proza fantasticã a lui Eliade este cititã mai
ales prin teoria camuflãrii sacrului în profan, cea
a lui Culianu se aratã în mod remarcabil obsedatã
încã de la începuturi, de ars combinatoria,
de grãdina potecilor ce se bifurcã, de posibilitãtile
infinite pe care le presupune arborele gnozei, explozia fractalicã
a imaginatiei creatoare de "timp condensat" în
fictiune.
Dupã ce au apãrut mai
mult de 10 volume (unele reeditate deja de mai multe ori) la Editura
NEMIRA, seria OPERELOR lui Ioan Petru Culianu s-a mutat la cea
mai puternicã editurã a momentului: POLIROM de la
Iasi, care inaugureazã o nouã colectie "Biblioteca
I.P.Culianu" cu un volum de proze; ARTA FUGII. Se anuntã
aproximativ 30 de volume care sã redea cititorului român
tot ce a rãmas scris de la acest autor misterios, cãruia
moartea i-a afectat opera nu doar în sensul banal si brutal
al nedreptei suprimãri, ci cumva mai insidios, impregnînd-o,
dîndu-i o notã fundamentalã As risca ipoteza
cã, în afara lui Cioran (cu enormele diferente de
rigoare, desi interesul amîndurora pentru tot ce înseamnã
erezie parcã ar îngãdui o comparatie), Culianu
este autorul român cel mai obsedat de moarte, de "cãlãtoriile
în lumea de dincolo".
Lucru vizibil deja în acest
prin volum de proze scrise în prima tinerete, pînã
la plecarea autorului din tarã în 1972. Cîteva
au apucat sã aparã în presa literarã
din epocã, cele mai multe sînt inedite. În
"Cuvînt lãmuritor asupra editiei" Tereza-Culianu
Petrescu descrie avatarurile debutului editorial al fratelui sãu
care predase Editurii Eminescu un volum de schite, anuntat în
planul editorial pe 1971 cu titlul celui de fatã, dar al
cãrui cuprins nu poate fi azi decît aproximat. Asta
pentru cã volumul n-a mai apãrut (sau, dupã
o altã versiune, a apãrut si a fost dat imediat
la topit) iar dactilograma predatã editurii n-a mai fost
gãsitã. Ne aflãm din nou în plin mister.
Pentru cã paralela Mircea Eliade - I.P.Culianu devine aproape
obligatorie, ne putem întreba asupra impulsurilor care i-au
îndreptat pe cei doi savanti cãtre literaturã.
Ele pot fi, desigur, asemãnãtoare sau diferite.
Lucrul cel mai limpede mi se pare cã nu este vorba, la
nici unul dintre ei, de un "violon d'Ingres",
ci de o necesitate profundã, tinînd de structura
lor creatoare. Prima impresie pe care o ai la citirea volumului
adolescentului Culianu este aceea cã el experimenteazã.
Nu în sensul vreunui experiment literaro-textual-estetic.
Mirajul (în sensul propriu) acestor pagini vine din senzatia
cã autorul trãieste în text anumite experiente
limitã, textul este ca un fel de drog sau de oglindã
(simbol obsedant pentru autor) care focalizeazã experiente
existentiale pe care nici o altã formã de comunicare
în afara literaturii nu ni le poate transmite. Altfel, foarte
putine asemãnãri între fantasticul sau "autenticismul"
eliadesc si scufundarea lui Culianu în apele tuturor mirajelor.
În afara acestui "impuls originar" din care amîndoi
au înteles cã sînt lucruri fatã de care
"limbajul stiintific" este neputincios si numai cei
literar le poate transmite într-un mod convenabil. Mã
întreb chiar dacã acea definitie datã undeva
de Culianu "artei fugii" : "o artã care
constã în a-i face pe ceilalti sã creadã
cã te afli aici, în vreme ce tu ti-ai schimbat locul"
nu este si un subtil avertisment adresat cititorului în
sensul: eu pot fi aici, unde crezi tu cã m-ai gãsit,
dar sunt de fapt cu totul în altã parte, si poate
cã nici acolo..." Pentru a adãuga într-un
fragment din acest volum: "Adeseori Fuga urmãreste
eliberarea, dar sfîrseste într-o celulã somptuoasã,
pe zidurile cãreia stã gravatã osînda
severã si desuetã a unor nume. Aici, autorul se
înclinã, bucuros de atîtea întîlniri
neasteptate si în acelasi timp glorioase". Iar într-un
"roman" de vreo trei pagini, intitulat "Înainte
de fugã" gãsim aceastã frazã
ca un memento: "Omule, nu întelegi cã nu despre
asta e vorba? (explicatie: discut cu mine însumi)"
. Si, în sfîrsit, din textul "Fuga I: Numerele",
sã alegem acest citat: "...încerc sã
construiesc o arcã a fugii din lume, o artã a evadãrii
într-o împãrãtie de sunete pure si triunghiuri,
în afara timpului si deasupra muntilor, încerc fãrã
miscare sã gãsesc poporul depãrtat si nesfîrsit
al Nemuritorilor". Acest succint montaj de citate ne atrage
atentia asupra functiei pe care o capãtã textul
scris pentru cãutãtorul de himere. Ne aflãm
într-un univers al straniului cãutat, îmboldit,
complicat la modul baroc, trãim într-o extensie a
realitãtii pe care cititorii operei stiintifice a lui Culianu
sînt în mãsurã sã o înteleagã
mai bine. Multi ani mai tîrziu, în prefata la DICTIONARUL
RELIGIILOR, Culianu îsi definea viata ca "un fractal
în spatiu Hilbert". "Orice ramificatie infinitã
care se conformeazã unor anume reguli este un fractal"
defineste el succint, si este usor de perceput remarcabila continuitate
între rîndurile citate la începutul acestui
articol si teoria pe care de bunã seamã si-a forjat-o
mult mai tîrziu. Ca si în cazul lui Eliade, lectura
operei lui Culianu nu poate fi decît una de tip integrativ,
cuprinzînd adicã toate diviziunile: opera stiintificã,
cea literarã , publicisticã ori confesivã
simultan. Numai asa putem avea garantia unei apropieri adecvate
de întelesurile ei. Cine se rãtãceste în
labirintul baroc al prozelor din ARTA FUGII, nu se poate sã
nu fie socat de rapiditatea (este un ritm "infernal"
care caracterizeazã aceste proze, chiar atunci cînd
epicul te trimite la inertie si tihnã orientalã.
Este ritmul precipitat al naratorului, mereu în alergare;
de ce n-am citi, la urma urmei, la modul propriu, arta fugii ca
pe o artã a alergãrii, precum în schita Alergãtorul
tibetan, din volumul Pergamentul diafan?) pierderii, a jocurilor
de oglinzi, a vertijului canonic al temelor mereu reluate în
alte game, de abundenta de simboluri obscure în multi-semantismul
lor. De la Kafka la Borges, de la Kierkegaard la Barbey d'Aurevilly,
trimiterile "culturale" pot fi, de asemenea, multiplicate
la nesfîrsit. Dar fãrã un folos deosebit în
explicitarea textului. Ele pot fi, cel mult, relevante pentru
"foamea" culturalã exceptionalã a tînãrului
Culianu. Mult mai importantã mi se pare, în ordine
strict literarã, totala libertate cu care autorul foloseste
aceste materiale de constructie.
"Povestiile sunt în general misterii degradate",
spune naratorul din Oglinda ovalã (p.135) Avem aici o micã
problemã de tehnicã literarã. Povestirile
lui Culianu nu sînt simple naratiuni la persoana a treia,
care ar urmãri sã incorporeze epic, prin pildã
sau parabolã, fiinta de abur a cine stie cãrui mister.
Pur si simplu pentru cã ele sînt scrise la persoana
întîi. Ele ne parvin deci, pentru a relua o idee enuntatã
deja, ca experiente, în sensul initiatic al cuvîntului.
De aici frenezia cãutãrii pe care ne-o comunicã.
Sigur cã, la un moment dat, devine un risc sã iei
prea în serios (adicã "hermeneutic") toatã
aceastã sarabandã de simboluri. Onirismul, absoluta
libertate asociativã în care joacã autorul
sînt suficiente pentru întelegerea textului, nu trebuie
sã-i atribuim post factum intentionalitãti pe care,
mai mult ca sigur, nu le-a avut initial. Sînt însã
întelesuri care s-au adãugat, inevitabil, prin opera
ulterioarã a cãrturarului, si nu ne putem opri sã
citim aceste exercitii (multe de o virtuozitate exceptionalã)
prin aceastã lentilã. "Orice practicã
magicã e nocivã. Orice practicã magicã
loveste pe practicant si-l înãmoleste". (Istoria
I., p.167) Pentru Culianu, cel din anii '70, ca si pentru savantul
de mai tîrziu acest adevãrat memento aratã
limpede cã era constient de riscurile asumate, de pericolul
de a vedea în text o "practicã magicã",
asa cum adesea este sugestionat sã creadã cititorul.
Si asta pentru cã, asemeni Alchimistului misterios, o mare
singurãtate, o terorizantã vecinãtate a mortii
si o spaimã de posibilitãtile infinite pe care le
îngãduie stãpînirea Combinatiilor materiei,
rãzbat din toate aceste proze. Sã citãm iar
din Fuga I. Numerele p.88 cîteva sentente:
"cel
ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; însirã
cuvintele fãrã luminã;
cel ce nu are somn îsi iubeste noptile;
cel dincolo de orizont nu se miscã de pe scena arlechinilor;
cel ce nu mai are decît un ceas de trãit îsi
curãtã unghiile. [...]
cine sperã în aceastã lume n-a bãut
deloc;
cine sperã în aceastã lume n-a fãcut
dragoste niciodatã;
cine sperã în aceastã lume n-a vãzut
niciodatã o stea"
Nu întîmplãtor,
în Prefata volumului, Dan C. Mihãilescu face trimitere
la Dionis al lui Eminescu, dupã cum ne putem gîndi
si la umilinta Cãrturarului-Mag din Scrisoarea I. Moartea,
Singurãtatea, Puterea care duce la suprema umilintã
a întelegerii Transformãrilor, sînt temele
care construiesc din interior aceastã Persoanã Întîi
despre care ne vorbeste inefabila artã a fugii.
Descopãr un narator terorizat aproape bacovian de sine
însusi, de pierderea granitei (care?) dintre realitate si
vis (vezi motoul). Un text de numai o jumãtate de paginã
se intituleazã As vrea sã scriu despre spaimã,
si se încheie cu aceastã propozitie mãrturisitoare:
"De atunci nu mai iese din casã, iubindu-si cosmarul".
Iar la p.193 aflãm aceastã autocaracterizare: "Scrisul
îmi sparge deseori gîndurile, obligîndu-mã
însã la sãpãturi din ce în ce
mai adînci, fiindcã nu pot concepe disimularea în
fata unei foi albe". Ceea ce am numit "teroarea persoanei
întîi" din aceastã imposibilitate a disimulãrii
provine. Ioan Petru Culianu este un autor încã neîncadrat
cum se cuvine în cultura românã, unde se discutã
mai mult despre moartea sa suspectã decît despre
opera sa. De aceea, prezenta cãrtilor sale mi se pare un
nepretuit dar. Pesemne cã existã un tînãr
care, descoperindu-l pe Culianu asa cum acesta îl descoperea
cîndva pe Eliade, sã-i preia himerele constructive.
Important este cã avem la îndemînã Opera,
în toatã bogãtia ei. Un istoric al literaturii
va avea desigur curajul sã analizeze locul prozelor lui
Culianu, cu tot ce au ele atipic, în istoria epicii românesti.
În aceste note am fost mai degrabã interesat de locul
pe care aceste proze îl ocupã în interiorul
vastei opere a istoricului religiilor. Cititorul poate fi fascinat
sau nedumerit. Ambele reactii îmi par pe deplin justificate.
Pentru cã ne aflãm în fata unui imens Joc
ale cãrui reguli, desi îl jucãm mereu, ne
rãmîn ascunse. Speculatie, adicã reflectare
infinitã între oglinzi, proza literarã sau
cea stiintificã a lui Culianu sînt, pentru noi, o
bunã intrare în secolul XXI. Sã încheiem,
cum se cuvine, tot prin vocea autoreflexivã a autorului:
"Multi dintre cei care vor citi aceste rînduri îsi
vor închipui cã mã aflu în plin basm,
cã superstitiile omenirii se întorc toate împotriva
mea, din cauza unor suferinte oarecare îndurate la o vreme
nepotrivitã. Stiu cã este riscul sinceritãtii
mele, sau mai degrabã al lipsei mele de umilintã:
ar fi fost mai odihnitor sã-mi port cu mine luminoasa tainã
fãrã a mã supune judecãtii publice;
as fi putut scrie aceastã carte sugerînd cã
vorbeste despre cu totul altcineva, Šdespre‹ vreun oriental
cetos de pildã, iar totul este - la urma urmei - fantastic,
stupid, imposibil. Am preferat sã mã numesc cu voce
tare european al epocii lui Einstein ori Jung, sã afirm
cã experienta mea nu este diferitã de a lor, cã
inteligenta mea nu este mediocrã si se poate înãlta
pînã la întelegerea corectã a progresului
stiintei". (p.193)
2
aprilie 2002
|
